De Paşte, la cumpăna dintre două lumi

De Paşte se leagă câteva dintre cele mai luminoase amintiri ale copilăriei mele. Paştele venea după o lungă şi riguroasă pregătire purificatoare. Postul – respectat pe atunci cu stricteţe – începea cu ritualul fierberii vaselor în leşie. Chiar să fi poftit ieşirea din cadenţă, tot nu puteai încălca legea imuabilă a îndepărtării alimentelor de frupt. Mama şi bunica se îngrijeau ca acestea să se evaporeze pur şi simplu, de parcă nici nu ar fi existat. Cu deosebire bunica stăruia să ne convingă cât de bucuroşi îl vom întâmpina pe Mântuitor dacă ne vom înfrâna. Aceasta era prima şi poate cea mai consistentă lecţie de autoeducaţie, care te pregătea să înţelegi că nimic important nu poţi făptui fără sacrificu. Eram ademeniţi cu recompense dacă vom persevera în acest exerciţiu pedagogic aspru. Nu virtuţile coerciţiei primau însă, ci ţinta, şi anume autocontrolul. Întreaga familie şi, aş spune, întreaga comunitate se subsuma ritualului.

Satul a fost locul ideal în care respectul pentru cutume şi norme vechi s-a conservat. Creştinismul nostru, apăsat ţărănesc şi deci profund ritualic s-a pliat perfect stării noastre sociale dominante, generând o forma mentis care a rezistat aproape tuturor metamorfozelor istorice. Ceva dramatic s-a întâmplat însă în comunism. Neamul nostru atât de încercat de istorie a fost dezarmat în faţa provocărilor acestui regim. Alte întâmplări nefericite i-au afectat felul de a fi, în vreme ce comunismul a lovit în fiinţa lui însăşi. Am trăit, în copilarie, acest declic istoric. Lumea veche, ţărănească, fundamentată pe norme comunitare a supravieţuit până la finele anilor ’50. Statul comunist a amânat loviturile fatale date satului – invers decât a procedat Lenin în Rusia – din prudenţă sau poate la sugestia ideologilor sovietici, care aveau conştiinţa încărcată de marile eşecuri şi crime ale colhozului. Ultima redută pe care statul comunist şi-a propus să o distrugă a fost satul. A început cu ce era mai uşor, şi anume destructurarea burgheziei şi a intelectualităţii. Doar erau cele mai fragile componente ale societăţii româneşti, aristocraţia istorică dispărând de mult. Vor fi ştiind ei că e o forţă de rezistenţă în această ţărănime, dar şi una posibilă de reacţie, pe care e bine să le evaluezi înainte de a le distruge. În primul deceniu, ateismul sistematic nu a afectat în profunzime lumea ţărănească. Deşi fusese îndiguită în anii ’50, această lume a supravieţuit până în 1962, la colectivizare. Forţa acestei lumi rezidă chiar în conservatorismul ei. Probez cu tradiţiile de Paşte. Ele s-au păstrat întregi până în acel an nenorocit, în ciuda ofensivei şcolii de a ne îndepărta de creştinism. Am trăit această experienţă fără dramatism. Comunitatea ignora pur şi simplu ateismul oficial. Nu era problema noastră ateismul, nici apelurile destul de palide ale corpului propagandistic pentru apropierea de miturile atee ale bolşevismului. Îmi amintesc despre aceia că ni se livrau broşuri romanţate despre Lenin, însă noi continuăm să mergem nestingheriţi la biserică. Nu vedeam nicio contradicţie între una şi alta. Părinţii ne pregăteau ca şi cu un secol în urmă pentru rânduielile de Paşte. Urmam regulile postului, duceam ofrandă la biserică de Sâmbăta morţilor, eram prezenţi la toate deniile din Săptămâna Mare. Sărbătoarea Învierii venea oarecum şi ca o recompensă. Cinstea pe  care o arătam marii sărbători era şi o expresie a respectului pentru moştenirea primită şi pentru vrednicia de a o perpetua. Părinţii ne înnoiau negreşit, mărturisind corectitudinea de a-şi ţine promisiunea la începutul postului. Totul mirosea a proaspăt şi a nou de slujba Învierii.

Dar copilăria mea şi a generaţiei mele s-a întrerupt brusc de Paşte, în anul 1962. Din oameni harnici, cuviincioşi şi ceremonioşi, consătenii mei au devenit nimeni, chiar în primăvara acelui an, când partidul a anunţat cu surle şi tobe "victoria definitivă a socialismului la oraşe şi sate". Bucuria de Paşte a dispărut de pe chipurile oamenilor şi a început calvarul ruperii legăturilor cu tradiţiile, a desţărării ţăranilor, a fugii la oraşe, a abandonării normelor şi a destructurării rânduielilor străvechi. Şi frumuseţea copilăriei s-a încheiat atunci. Iar Paştele din acel an a fost prilejul de a constata că o dată cu norma lumii vechi a dispărut şi bucuria. De aici şi până la frenezia consumistă de astăzi nu a fost decât un singur pas. Ici-colo, oamenii mai asumă normele ca tot, dar sărbătoarea în comunitate şi în comuniune a dispărut aproape definitiv.  

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video