Depanatorul de televizoare vechi. Amintiri în alb-negru sau parţial color!

În anii ’80, să fii depanator de radio/TV era o superchestie! Electroniştii care lucrau în astfel de ateliere de reparaţii câştigau mii de lei pe lună. Dacă ţi se strica televizorul trebuia, uneori, să aştepţi zile sau chiar săptămâni până ţi se rezolva problema. Piese de schimb nu prea se găseau şi, unde mai pui, trebuia să-ţi cari singur televizorul la atelier că vizitele la domiciliul clientului nu prea se practicau.

Mărirea şi decăderea unei meserii

Cei trecuţi de 35 de ani îşi amintesc cu siguranţă când, cu ajutorul unui vecin sau prieten, îţi „îmbarcai” televizorul într-o pătură şi o porneai, cătinel, către „doctorul” de televizoare. Chit că te uitai doar două ore pe zi şi aveai doar un film pe săptămână, la Telecinemateca, TV-ul trebuia să funcţioneze. De cele mai multe ori, electronistul desfăcea televizorul, se uita un pic şi auzeai, inavariabil: „N-avem lampa PL 500. Ori faceţi rost de una, ori aşteptaţi până găsim noi ceva”.

După Revoluţie, meseria a fost şi mai rentabilă. Sute de mii de televizoare color second- hand au intrat în ţară şi tot pe-atâtea, dar noi, au apărut în magazine. Depanatorilor le-a mers bine până au apărut LCD-urile şi plasmele. În plin boom economic, oamenii nu-şi mai reparau vechile televizoare cu tub cinescop. Îşi luau o sculă nouă. A venit însă criza şi pe bancul de lucru al lui Gheorghe Ioniţă, nea Gigi cum îi spun cunoscuţii, depanator de televizoare de pe lângă Pieptănari, au început din nou să apară greoaiele televizoare ale anilor ’90. O transfuzie făcută unei meserii în moarte clinică!

Venus, Dacia, Miraj, Diamant, Lux şi Sirius

Gheorghe Ioniţă are 53 de ani şi, de mai bine de 35, stă toată ziua cu capul băgat în maţele televizoarelor stricate. „Încă din liceu reparam electronice. Televizoare, radiouri, casetofoane, orice… Eram elev şi m-aşteptau oamenii să iau vacanţă să le repar sculele. În cartier, importanţi erau popa, primaru’, sectoristu’ şi io!”, râde nea Gigi în timp ce-şi face de lucru cu un pistol de lipit.

„Câştigam şi 2.000 de lei pe lună, în vacanţă”, îşi aminteşte electronistul. O sumă frumuşică pentru un puşti de 17 ani! Meseriaşul visează şi azi celebrele lămpi, pentru televizoarele alb-negru, care se vindeau pe sub mână mai ceva ca ţigările de contrabandă. „PL 500, DY 86, PCL 86, PFL 200 şi PL 84”, recită, nostalgic, nea Gigi. „Nu se găseau nicăieri. Da’ aveau funcţii similare şi le adaptam la configuraţia de care aveam nevoie”, povesteşte doctorul de televizoare cum a debutat în meserie. Pe timpul acela, românii aveau în casă Venus, Dacia sau Miraj.

„Mai încoace au apărut: Diamant, Lux, Sirius şi Sport-ul de voiaj. Dar cele mai vechi“, completează depanatorul, „erau Grigorescu, Tonitza sau Luchian!”. Comuniştii asociau pictura cu imaginea de pe sticlă, e de părere depanatorul. Azi a trecut la LCD-uri şi plasme.

„Baba şi televizorul”

Ştefan, ucenicul lui nea Gigi Ioniţă, îşi aminteşte o fază amuzantă. S-a dus odată la o băbuţă şi n-a putut să-i repare televizorul la ea acasă. A făcut o hârtie, că îl ia în custodie şi a plecat spre atelier. „Avea vreo 80 de ani… Pe drum, după zece minute, mă trezesc că mă sună şi-mi zice că i s-a furat televizorul! Îi zic: «Doamnă, uitaţi-vă că aveţi o hârtie acolo, pe masă, l-am luat să-l repar». Ea nu şi nu…, că l-am furat şi că sună la Poliţie. L-am dus repede la atelier, l-am reparat şi i l-am dus în aceeaşi zi. Nici bani nu i-am luat”, se strică de râs ucenicul Ştefan. Tot el spune că cei care apelează la el sunt oameni sărăcuţi: „Da’ au încept să sune şi oameni mai avuţi! M-a chemat unu’ la Snagov, să-i repar o plasmă şi a plătit în euro! A trebuit să-i dau restul în lei…”.

„În ’85, am prins nemţii cu un Miraj alb-negru!”

Dar televizoare alb-negru mai repară? Pe nea Gigi îl umflă râsul: „Eu personal, de vreo 18 ani, n-am mai văzut vreunul. Da’ fac parte dintr-o comunitate a depanatorilor, cu vreo 200 de membri, un fel de forum, unde am auzit că pe la ţară se mai repară şi d-astea… Chiar zilele astea am auzit ceva… Probabil că-s de-alea hibrid şi cu lămpi, şi cu circuite integrate. Aşa zisele Huri: Venus H1 şi Venus H2”. Iar îl păleşte nostalgia: „Dacă mi-ar veni unu’ şi aş avea timp, l-aş repara pe gratis!”.

Pierdut printre tot felul de piese, monitoare, carcase, tastaturi, circuite integrate şi zeci de televizoare prăfuite, Gheorghe Ioniţă pare custodele unei debara de muzeu. „Mi-aduc aminte că, prin ’85, eram la soacră-mea, la Amara. Aveam un Miraj pe lămpi şi o antenă d-aia cu cinci elemenţi, cu care de-abia prindeai bulgarii. I-am dat drumu’ şi am prins un canal nemţesc! Se vedea oglindă! A ţinut vreo oră… Erau bune, dom’le!”, deapănă nea Gigi amintiri în alb şi negru.

Doar bătrânii îţi mai repară radioul

Nea Gigi a avut o surpriză zilele trecute. I-a venit un client cu un Philips din ’85, nereparat de 20 de ani. „I-am dat de cap şi am rămas mască! Se vedea impecabil, ce culori…”, se entuziasmează veteranul televizoarelor. Zice că pe o plasmă se vede mai bine ca pe un LCD: „Da’ tot cele cu tub sunt mai fiabile! Cele noi se strică mai des… Proporţia cea mai mare la reparaţii e la LCD-uri. E vorba ori de invertor, de placa TECON sau de sursa de alimentare. Clientul plăteşte, în medie, 150 de lei, la nivel de componente şi manoperă”, vorbeşte Gheorghe Ioniţă ca un doctor după o anamneză”.

Recent a reparat un magnetofon

Revox! Radiourile au devenit o amintire: „Sunt bătrâni îndrăgostiţi de aparatele lor. Mai vin Gloria, româneşti sau rusoaicele VEF 206. Tranzistorizate! Pe lămpi, nu!”.

I-a mai adus un client un magnetofon Revox, din ’86. „Avea capu’ de redare şi curelele tocite. Ce era Revox-ul pe vremuri…”, se întristează nea Gigi. De fapt, clientul repara magnetofonul pentru tatăl său bolnav de cancer: „Vroia să-i satisfăcă o ultimă dorinţă. Să-şi asculte omul benzile încă o dată!”. Pe vremuri, mai repara magnetofoane Mayak, Kashtan.

Maestrul şi ucenicul

Nea Gigi se distrează când vine vorba de casetofoane: „Mai vin unii cu combine muzicale care s-au vândut până acum cinci-şase ani. Io cre’ că vin să le repar CD-ul şi ei îmi cer să văd ce are casetofonul!”. Gheorghe Ioniţă zice că meseria e de subzistenţă, că nu e prea rentabilă: „Muncesc 12 ore pe zi, plătesc chirie pentru atelier şi abia scot un salariu de 2.000 de lei!”. De o vreme şi-a luat un ajutor. El rămâne la „bază”, unde repară chestii mai delicate şi Ştefan Jinga, ucenicul său de 30 de ani, merge acasă la clienţi.

„L-am cunoscut când a terminat liceul. Venea pe la atelier şi se uita la noi. L-am văzut că-i place şi l-am învăţat meserie!”, e mândru nea Gigi de colegul cu 23 de ani mai tânăr. „Clienţii la care merg acasă au între 35 şi 80 de ani, dar media e undeva între 45 şi 50 de ani”, se bagă în vorbă Ştefan. Afară, în curte, culcat pe o parte şi plin de praf, un RFT RDG-ist, din 1980, cu reglaj manual, a devenit măsuţa de cafea a atelierului. Sic tranzit gloria mundi!

Pieptănari în loc de Silicon Valley

Gheorghe Ioniţă a lucrat la Institutul de Cercetare pentru Componente Electronice Băneasa. „Toţi colegii mei sunt acum în Silicon Valley! Numa’ io şi încă unu’ am rămas p-aicea…”, oftează omul. Tresare: „Da’ nu-mi pare rău!. Acum repar, în general, televizoarele anilor ’90-’95: Goldstar, Nei, Samsung, Grundig şi Philips. Pe tub cinemascop mai toate”. Omul se aştepta ca, de când cu invazia Plasmelor şi LCD-urilor să nu mai vadă TV cu tub. De când cu criza, sunt iar la modă! „Probabil, oamenii nu s-au îndurat să le arunce chiar dacă-şi luaseră o plasmă nouă. Le-au ţinut pe undeva, şi acum le repară, să le folosească. E mai ieftin!”, explică nea Gigi cum televizoarele de 15-20 de ani au reapărut în atelierul său. „Alea erau mult mai fiabile ca astea de acum. Dacă tubul e în parametri mai are minim cinci ani de viaţă!”, te luminează meseriaşul din Pieptănari.

evz.ro