Despre acceptare

Toată lumea ştie „naraţiunea” din interiorul marii tragedii a lui Shakespeare, Othello, măcar repovestită sau rezumată, dacă nu prin lectură/ vizionare directă. Problema e că majoritatea oamenilor o interpretează greşit, ca o parabolă a geloziei sălbatice, când ea ne trimite de fapt, foarte subtil, într-un loc diferit. Ca să înţelegem unde, trebuie să pornim la drum încetişor, privind cu atenţie etapele întregii construcţii dramatice. Mai întâi, un detaliu istoriografic, nu lipsit de interes. Conform cercetătorilor, formidabilul autor englez şi-ar fi luat drept sursă de inspiraţie nuvela italianului Cinthio (epigon al celebrului Boccaccio şi, totodată, imitator al fascinantului lui Decameron!), intitulată Un Capitano Moro/ Un căpitan maur. De ce ar fi important amănuntul? Ei bine, pentru că textul respectiv descrie istoria nefericită a unui misfit, cum spun anglo-americanii, adică a unui individ aflat în incompatibilitate cu populaţia alături de care ajunge, voit ori nevoit, să trăiască. Pentru exactitate, să precizez că ne referim la un arab intrat abrupt în spaţiul sofisticat al civilizaţiei europene, pe desfăşurarea căruia nu prea îşi găseşte reperele supravieţuirii, eşuând, inevitabil, într-o dezorientare comportamentală maximă. Parcă avem deja, să admitem, un bun punct de plecare pentru discuţia de faţă!

Cine este Othello, protagonistul creat de Shakespeare? Aidoma eroului cinthian, un „maur”, un egiptean mai corect, angajat de Ducatul Veneţiei să-i conducă mica armată. Aici se produce, de regulă, confuzia hermeneutică. Africano-asiaticul (să nu uităm că Egiptul se întinde pe ambele continente!) ne apare, la început, într-o postură extrem de favorabilă, din perspectivă socială. Are statut de general, câştigă bătălii grele, spre satisfacţia (admirativă) a multitudinii, se află în graţiile Ducelui şi, iată, o cucereşte pe cea mai râvnită aristocrată a minuscului stat, pe frumoasa Desdemona. Ce-ţi poţi dori mai mult din poziţia unui „străin”? Să nu ne grăbim însă cu deducţiile şi să revenim, bref, la scenele de debut ale piesei, scene survenite, cronologic, după neaşteptatul mariaj dintre cei doi – „negrul” viteaz şi „blonda” seducătoare! Acolo îl întâlnim pe nobilul Brabantio (tatăl Desdemonei) venind la Duce, devastat de durere, cu o petiţie neobişnuită. Îi cere liderului politic să anuleze căsătoria fiicei sale cu exoticul maur, întrucât, la mijloc, nu ar fi fost lucru curat. Othello, în viziunea lui, a folosit „magia neagră” pentru a o seduce pe biata fată. Ea singură, zice Brabantio, nu s-ar fi oferit niciodată – atenţie! – lui „Buze-Groase”, o fiinţă de care mai degrabă „te sperii” decât te apropii „cu încântare”.

Ducele ne induce, la rândul său, întrucâtva, în eroare. Îl apără pe Othello, subliniindu-i virtuţile. Ulterior, o cheamă pe Desdemona însăşi să depună mărturie. Îl iubeşte ori ba pe maur? Femeia îşi exprimă dragostea intensă în metafore de neuitat. Ce mai, egipteanul rătăcitor e un răsfăţat al soartei! Şi totuşi, din nou, vă sfătuiesc să nu vă pripiţi! Aveţi răbdare câteva clipe! În faţa declaraţiilor bombastice, Brabantio pleacă învins, cu umerii încovoiaţi. Ce să mai adauge? Othello a triumfat iarăşi, ducându-şi, cu binecuvântarea conducătorului, superba soţie acasă. Noi mai petrecem însă un minut în compania Ducelui şi a unuia dintre consilieri. Acum se petrece crunta revelaţie! Ieşit din rolul diplomatic, impus de dificila-i funcţie, liderul mărturiseşte sfetnicului un lucru terifiant: îl îngrozeşte gândul că ar fi putut fi el în locul lui Brabantio, că fiica lui aşadar s-ar fi măritat, Doamne fereşte, cu „Buze-Groase”! Cum să ratăm deci mesajul indirect al lui Shakespeare? Othello e un „tolerat” în această societate xenofobă, unde numai calităţile sale militare îl ţin în zona prezumtiv „centrală”. La primul eşec armat, cu siguranţă, va cădea în dizgraţie, primind, în sfârşit, zdrobirea menită „sclavilor” de teapa lui. A cucerit-o pe Desdemona? Asta va rămâne pentru toţi, tacit, un lucru de „spaimă”, iar nu de „încântare”!

Suntem înaintea unei veritabile tragedii a acceptării. Othello este „primitivul” căruia o comunitate uscată de incandescenţa propriei „civilităţi” nu-i iartă alogenitatea nici măcar atunci când ea e „livrată” în cel mai pur eroism. Acest maur e Răzvanul nostru, literaturizat cândva de Haşdeu, „ţiganul” care nu se cuvine „să apuce tronul ţării”, chiar dacă se dovedeşte mai valoros ca toţi boierii neaoşi strînşi grămadă. Ce poate fi mai dureros decât conştientizarea invers-proporţionalităţii dintre măreţia ta şi capacitatea celorlalţi de a ţi-o accepta? În universul vechilor culturi, fie şi ipocrit disimulată, prejudecata rasială va fi întotdeauna mai tare ca vocaţia onestităţii, împingându-l, ultimativ, pe tragicul „refuzat”, aşa cum „se preconiza”, de altfel, în orizontul de aşteptare al tuturor „rafinaţilor”, către devierea „tribală”. Criza dură de gelozie, din final, a egipteanului Othello o demonstrează cu prisosinţă.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi