Discuţie cu un gropar

– Dar văd că te ţii tare.

– Asta-i meseria, ce să facem?! E greu să lucrezi toată ziulica cu cei care-şi leapădă potcoavele aici, dar te înveţi. Cât despre cei vii, văleleu, mai bine nu mai spun. Dar să nu vorbesc cu păcat: E bine aici cu bănişorii, o duci ca găina la moară. Când ţi-e greu de atâţia morţi, iei o votculiţă şi trece.

– Hai să stăm la măsuţa asta, îi spun, văzându-l că se clatină ameninţător, şi îi arăt o măsuţă scundă între două morminte.

Ne îndreptăm spre măsuţă.

– Numai să bei cu socoteală, asta-i chestia. Şi se întâmplă s-o dau în bară. Odată m-am făcut criţă şi am aprins nişte gunoi lângă un monument de marmură albă. Cum dracu‘ să merg până în capătul celălalt al cimitirului la groapa de gunoi? Se făcuse monumentul alb cu dungi negre. Ca o zebră. Da‘ era s-o încurc, că monumentul era a‘asociaţiei veterinarilor.

– Poate veteranilor.

– Da, veteranilor. Ăştia m-au reclamat, era să mă dea afară. Că mi-am bătut joc de veterinarii care s-au sacrificat, că…

– Veteranii.

– Da, veteranii. Mă rog, că şi veterinarii sunt cu sacrificatul, zic şi eu ca prostu‘.

– Chiar ca prostul.

Mă agăţ şi mă înţep într-o suliţă de la grilajul unui mormânt. Ţâbârnă comentează:

– Apoi noi ne înţepăm des în grilajele astea. Mai ales când e gheţuş iarna, iar tu cari sicriul deasupra capului. Şi trecerile astea, dracului, sunt înguste. Se întâmplă să luneci şi dai cu curul în suliţă. Da‘ îţi ţii înjurătura între dinţi, n-ai ce face. Şi rabzi, frate, că nu cari o marfă pe care poţi s-o arunci pe jos.

Ne aşezăm pe băncuţă. Ţâbârnă oftează:

– Ei, bine-i să te odihneşti în cimitir, frate! Ei – putreziţi şi noi – viitori putreziţi. Că m-a întrebat Ştefănel, nepotu-meu: „Bunicule, da‘ ce se face cu mortu‘? ” „Cum ce se face? Nimic. Stă acolo în pământ” „Nu. Ce se face cu trupul lui. Putrezeşte, nu?” „Păi, măi Ştefănel, nu ştiu dacă-i bine să-ţi spun… Vasăzică, stă mortu‘ cât stă în mormânt. Mai întâi se umflă, pe urmă crapă. În vreun an sau un jumate se întâmplă asta. Depinde şi de pământ, şi de umezeală, şi de cum îi trupul, hoitul omului, adică. Dacă-i lut, atunci se umflă repede şi degrabă, în lut apa stă ca într-o covată. Dacă-i pământ nisipos, hoitul se păstrează mai multă vreme, mult mai multă. Pe urmă îi crapă burdihanul şi începe să curgă zeama din el. Şi curge-curge aşa vreo câţiva ani. După ce curge tot, se usucă ca o blană de iepure jupuit atârnată în grindă. De uscat se usucă repede. Iar pe urmă se preface în humă. Rămân numai ciolanele, dar şi alea dispar cu timpul. Nu mai rămâne nimic. Cum ai sufla într-un puf de păpădie: puf! Şi gata.”

– Bine, dar viaţa de după moarte, nemurirea…

– De astea citiţi dumneavoastră prin cărţi, zice la biserică. Aşa o fi! Da‘ eu zic ce văd.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video