Draci şi laci de cinema

Într-una din zilele cât am stat în Germania, a venit iar vorba de dublarea în germană a filmelor străine, motiv pentru care eu unul în Germania nu mă uit decât la filme de limbă germană. Am ţinut din nou să-mi argumentez preferinţa pentru subtitrare pornind de la atenţia deosebită pe care făcătorii de filme de la Hollywood ori din Marea Britanie (din lumea anglofonă, pe scurt) o acordă localizării acţiunii respectiv a personajelor inclusiv prin accentul specific (de ex. Sudului din State, Australiei, slangului de orice fel etc.), până-ntr-acolo încât actorii mari, dacă trebuie să joace rolul unui personaj dintr-o zonă anume, distinctă inclusiv prin felul în care se vorbeşte, iau lecţii de vorbire specifică! Ei bine, evident că toată atenţia asta este aruncată pe Apa Sâmbetei prin dublare.

„Da, ai mai spus asta”, mi-a replicat nepotul meu, „dar înţeleg ce vrei să spui. Când am fost în concediu în Egipt, la hotelul în care am stat nu puteam vedea decât filme în limba engleză şi trebuie să recunosc, e altceva!” (Vor fi fost şi canale cu filme în limba arabă, câţi turişti însă ştiu araba?…)

Dar dincolo de toate cele ce ţin de receptarea în sine a unui film, dincolo de posibilitatea de-a percepe la o adică inclusiv jocuri de cuvinte intraductibile, dincolo de formarea unei urechi muzicale pentru sound-ul unei limbi (nu numai a celei engleze), în ce mă priveşte consider subtitrarea un plus şi din alt punct de vedere, anume acela că trebuie să fii alfabetizat ca să urmăreşti un film, ceea ce nu-i de colo, câtă vreme sincronizarea filmelor favorizează întrucâtva analfabetismul!

Apropo de pierderile prin sincronizare: chiar sâmbăta asta, Iulia Blaga, în reportajul ei de la Berlinală, surprinde faptul că în filmul Aferim! (care între timp a şi primit Ursul de Argint pentru regia semnată de Radu Jude!) „până şi replicile sunt luate din texte de epocă şi, oricât de mult pierd prin traducere, publicul străin îşi dă seama că vorbirea e arhaică – o jurnalistă din Macedonia a remarcat asta la conferinţa de presă”! Ei bine, de ce-şi mai dădea seama lumea în cazul sincronizării? Exact.

Bun. Acum, să revin la atenţia deosebită pe care o acordă făcătorii americani de filme ori seriale consistenţei personajelor din acestea: zilele trecute, în serialul Hawaii 5.0 (re)apare un anume personaj negativ din serialul NCIS Los Angeles, un român prins de agentul Callen şi scăpat ca să mai „condimenteze” şi serialul Hawaii 5.0. Ei bine, cum se numeşte românul jucat de Craig Robert Young? Dracul Comescu. Seriously? Zău, uăi, scenariştilor? Auzi, Dracul Comescu!? După nume, zici că-i caricatură/ clişeu ieftin de infractor internaţional sau mafiot – ceea ce chiar este şi sunt prea adesea apariţiile „româneşti” în filmele americane. Pentru că am mai văzut filme cu personaje din Roumeinia, care mai şi băiguie câte ceva in Roumeiniăn şi de fiecare dată m-am întrebat unde naiba a rămas atenţia pentru consistenţa şi credibilitatea personajului, atât de vădită când acesta vine dintr-o zonă anglofonă, dar atât de lipsită când acesta vine, să zicem, din Europa de Est?!?

De, Hollywoodul nu-şi bate capul în sensul de mai sus tocmai dintr-o suficienţă de ţară mare, de industrie mare de film, poate şi pentru că publicul-ţintă larg (anglofon) habar nu are de România, de limba română ori de Albania şi limba albaneză etc.

Iureş cu suflete

În toamna anului trecut, un nou serial interesant (şi întrucâtva chiar cu valenţe euro-integratoare!) a apărut pe AXN: Crossing Lines/ Poliţişti fără frontiere. Printre personajele negative vânate de agenţii speciali de la Curtea Penală Internaţională (CPI) de la Haga se află (mă rog, s-a aflat, pentru că în cele din urmă i s-a dat de urmă şi i s-a făcut felul…) şi unul Dimitrov, un mare mafiot rus care a vrut să-şi elibereze fratele condamnat pentru crime de război în Cecenia, răpindu-i pe şeful Unităţii Speciale de Agenţi a CPI şi pe soţia acestuia. Ei bine, acest Dimitrov (care, în prealabil răpirii celor doi soţi a ordonat punerea unei bombe în casa lor, bombă care le-a ucis unicul copil!) a fost interpretat de Marcel Iureş (cariera lui internaţională se bazează – din ce-am văzut eu – exclusiv pe roluri de personaje negative – de mafiot estic, ofiţer nazist etc…).

Întâmplarea face că în chiar ziua sau imediat după episodul recent sus-pomenit, l-am văzut pe acelaşi Marcel Iureş într-un clip publicitar de rebranding care se termină cu o voce din off declarând aşa: „ING Asigurări şi Pensii îşi schimbă numele în NN, dar noi rămânem aceiaşi. Şi sufletul acestei companii rămâne acelaşi”. Ce-mi rosteşte actorul, în prealabil, în clip? Iaca: „În 40 de ani de teatru am avut zeci, sute de roluri. Aproape în fiecare seară a trebuit să port un nume nou. Sunt Caţavencu, am fost Hamlet, Richard al III-lea, dar oricare ar fi numele personajului pe care-l joc – fie că-i Ivan Turbincă, Henric al IV-lea, Moromete, eu pun suflet în el. Sufletul meu. Sufletul meu e acolo şi e unul singur.”

Hm, pe mine m-a cam zgâriat asocierea asta dintre sufletul actorului Iureş, imaginea mafiotului rus fără de suflet din Crossing Lines şi „sufletul” unei companii bancare…

Michael Astner este poet, traducător şi publicist