Dumnezeu şi Aeroportul

Ieri a fost inaugurată noua pistă a Aeroportului Iaşi. A fost un prilej pentru politicienii ieşeni şi nu numai să spună că au făcut lucruri deosebite. Maeştri de ceremonii au fost Cristian Adomniţei, preşedintele Consiliului Judeţean şi directorul Aeroportului, Marius Bodea, urmăriţi de pe margine de Ioan Rus, ministrul Transportulrilor şi de primarul Gheorghe Nichita. Pe lângă ei au fost mulţimi de politicieni cu ranguri mai mici şi de oameni simpli, chemaţi la inaugurare ca la sfintele moaşte. Stâlpi de bază ai manifestării au mai fost venerabilii IPS Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, care a citit şI mesajul PF Daniel, Patriarhul României, şi PS Gherghel, episcopul catolic al Diecezei Iaşi, care au binecuvântat calea de rulare. Adomniţei a vorbit despre pistă prezentând-o ca pe cea mai mare realizare a Iaşului din ultimii 25 de ani. A cerut scuze copilului său de câţiva anişori, de care poate nu s-a îngrijit îndestul din pricina faptului că a fost ocupat cu construirea acesteia. A împărţit diplome cui a crezut de cuviinţă, deoarece el ştie cine şi cât merită. A spus că Fenechiu merită mult, iar de Simirad n-a pomenit nimic. Directorul Aeroportului a citit mesajul din puşcărie al lui Relu Fenechiu, pe care l-a numit “părintele spiritual al modernizării”. Ministrul Transporturilor i-a gratulat pe fiecare cu vorbe frumoase, încurajări şi le-a promis bani. Fanfara Garnizoanei a oferit apoi un spectacol pe cinste. Tunurile de apă au format un arc pe sub care a aterizat aeronava care venea de la Roma. Un avion de mici dimensiuni brăzda cerul purtând inscripţia “misiune îndeplinită”.

Nu trebuie să criticăm neapărat scenariul festivist de la inaugurare. Într-o oarecare măsură este inevitabil. Mi se pare însă, din postura unuia care priveşte de pe margine, că tinerii liberali ieşeni, aflaţi la conducerea judeţului, au exagerat jocul de final. Bucuria cumva legitimă pe care o poţi simţi când finalizezi un lucru important s-a transformat la ei în euforie şi exaltare. Nu îşi mai încăpeau în piele şi prezentau ca pe un lucru colosal ceea ce în alte locuri este un semn de normalitate. Ştiu că oamenii simpli şi politicienii văd diferit lucrurile. Oamenii obişnuiţi nu ştiu de ce trebuie o pistă să aibă cel puţin 2500 de metri lungime, alţii dimpotrivă spun că trebuie cel puţin 3000 de metri, iar unii nu au nici o opinie. Oamenii politici în schimb ştiu întotdeauna totul despre subiect şi despre cât de important este. Ei trăiesc lucrurile la proporţii hiperbolice. Mie mi se pare mai autentică trăirea confuză a omului simplu. Exhibiţiile politicienilor induc bănuiala de farsă, superficialitate şi fraudă.

În cazul Aeroportului nostru mai multă temperare din partea autorităţilor nu ar fi stricat. În fond nu vorbim de un miracol, de vreo realizare deosebită, ci doar de intrarea în normalitate. Aeroporturi comparabile cu cel din Iaşi se găsesc la Bacău, Suceava, Sibiu, Cluj, Timişoara, Constanţa şi Bucureşti şi au fost făcute înaintea noastră. Acum, după 25 de ani, nu am reuşit decât să ne aliniem la standardele unui minim de civilizaţie europeană. Iar acest lucru a fost supervizat de filiala unei firme din Germania şi va fi decontat de Uniunea Europeană. Ce motive avem, prin urmare, să sărim în sus? Nu mai punem la socoteală faptul că pista nici măcar nu a fost terminată. S-au făcut doar primii 1800 de metri din 2400. Este ca şi cum am face petrecerea de botez în timp ce copilul se mai află în burta mamei. Doar ca să chefuiască adulţii.

Nu este numai cazul Aeroportului şi nu mă refer doar la liderul liberal, care aproape nu mai poate face un pas prin Iaşi fără să tocmească o cameră video să-l filmeze, iar un scrib să-i consemneze cu mult zel spusele. Pentru popor şi pentru eternitate. Acelaşi lucru se întâmplă la inaugurările primarului şi la lansările comune de la Teatrul Naţional. Lucrările de la Ciric ale primăriei au fost inaugurate în timp ce malurile încă se surpau. Este prea mult teatru şi paranoia comparativ cu obiectivele în discuţie. Nu vorbim de performanţă. Iaşul nu are nimic ieşit din comun făcut cu fonduri publice, ci doar de ameliorări la limita unui trai civilizat.

În hora aceasta a exhibiţiilor publice au intrat şi “venerabilii”, prelaţii noştri, care fac uneori demonstraţii stradale cu o coregrafie demnă de Rio de Janeiro. Sfeştaniile lor sporesc paranoia politicienilor. Un pod, o pistă, o şosea capătă atributele unui miracol. Politica ia astfel accente religioase. Un lucru simplu, făcut din bani publici, din taxe plătite cu greu, este preluat şi malaxat în laboratoarele politicii, pentru ca mai apoi să fie prezentat, în focuri de artificii, aproape ca o minune. Este ceva din felul în care preoţii şi şamanii L-au confiscat pe Dumnezeu, pentru a-L restitui apoi credincioşilor în prize duminicale liturgice, învăluite în fum de tămâie şi cântece nazale.

O recalibrare a discursurilor ar fi necesară. Un ton mai aproape de trăirile omului simplu, de îngrijorarea sa faţă de preţurile mari ale biletelor, de angoasa celor care simt micile căderi sau corecţii de traiectorie în timp ce zboară cu avionul, de bucuria simplă de a ajunge în două ore de la Roma la Iaşi, sau în trei ore până la Paris, ar fi mai indicat. Să lăsăm festivismul şi coregrafia pentru adevărata performanţă. Să nu ne bucurăm ca ţiganii de la Grajduri care şi-au luat “merţan”. E plină lumea de mercedesuri. Să facem cu adevărat performanţă, să avem prima firmă de un miliard de dolari, să facem educaţie de calitate şi apoi, dacă au vreun merit, să joace politicienii. Iar preoţii să nu se mai roage pe uliţe. Le stă mai bine în biserici.