Eterna Danemarcă a lui Arcadie Suceveanu

Un postmodernism, asumat până-n ultima fibră a fiinţei sale lăuntrice, practică poetul Arcadie Suceveanu în ampla sa antologie, intitulată Profesionist al himerei, apărută la editura TipoMoldova din Iaşi. Programul său poetic face corp comun cu cel existenţial; în fond, poetul îşi asumă cu asupra de măsură poezia pe care o scrie. Ea e strâns legată de biografia sa, dar şi de tendinţele liricii româneşti, începând cu perioada dezgheţului ideologic şi până-n zilele noastre. Egal cu sine însuşi, păstrând vechiul şi noul, îmbogăţind tradiţia şi clasicizând inovaţia artistică, stăpân pe mijloacele sale, Arcadie Suceveanu e un poet care nu se lasă uşor sedus de înnoirile de limbaj şi de tendinţele modelor poetice, le acceptă cu luciditate, preluând din fiecare curent acele elemente care fac corp comun cu fiinţa sa lăuntrică, cu modul său de-a se manifesta în lume. Încă de la debutul său editorial, petrecut la finele anilor şaptezeci, Arcadie Suceveanu se înscrie în atmosfera poetică a optzecismului românesc, fără a rămâne tributar niciunui poet născut dincolo sau dincoace de Prut. Tind să cred că oraşul unde şi-a petrecut adolescenţa şi o parte din tinereţe, Cernăuţiul cu amprenta sa habsburgică, locul de întâlnire al marilor spirite, şi-a pus puternic amprenta asupra creaţiei sale, deschizându-i calea spre marea literatură. Construcţia şi deconstrucţia realului în cazul poeziei autorului Eternei Danemarce are loc într-un laborator alchimic insolit în care elementele cotidianului se îmbină cu conceptele filozofice şi poetice în retortele unei matrice suprapuse în care apare proiectându-se în gol imaginea prinţului Hamlet, răsfrântă peste spaţiul nostru mioritic, devenind un fel de simbol al istoriei pe care o trăim. Odată descoperită această matriţă, poemele se nasc aproape de la sine, una din golul alteia, într-o succesiune şi un ritm trepidant, marcat de viziuni şi de angoase terifiante, de întrebări fără răspuns.

”Modern în armură romantică” alcătuită din cuvinte de oţel şi de aramă, ”întreţinând raporturi intime cu transcendenţa, dar şi bagatelizând-o de ochii lumii” – cum afirmă colegul său de generaţie, cernăuţeanul Ştefan Hostiuc, într-un consistent portret ce deschide antologia, Arcadie Suceveanu jonglează cu imagini şi noţiuni filozofice precum materie, timp, spaţiu, mişcare, nimicul, totul, Dumnezeu, cosmos etc., determinându-le să iasă din tiparul lor obişnuit şi să îmbrace sensuri şi forme insolite: ”Mâinile mele au stat la aceeaşi masă/ cu axiomele – dar nu,/ nicăieri n-am putut afla sensul// În căutarea frumosului/ am scormonit în urât/ avid m-am aplecat în afara fiinţei/ Am văzut facerea în clepsidră/ am văzut nisipul şi cenuşa, golul şi limita// Peste tot m-au umilit materia, energiile/ din toate n-am putut să extrag/ decât aurul Nimicului.” După aceste constatări, urmează strigătul şi revelaţia: ”ori de câte ori am strigat/ n-am auzit drept răspuns decât tăcerea// de fiecare dată tu, Doamne, ai întruchipat/ doar perfectă formă a Absenţei.” Forma absenţei naşte însă prezenţa şi astfel increatul, nefiinţa, incontingentul se transformă în contingent, în timp ce esenţa vidului animă fiinţa: ”E târziu şi Godot n-a mai venit/…/ Materia a obosit, îngerul a murit,/ vântul a îmbătrânit/ în faţa fiecărui lucru se vede scheletul (…)/ pe câmpul caii pasc o iarbă de sânge”, iar peste marile oraşe zboară un Fluture negru, făcând să se dărâme Zidul metafizic. Deşi, după cum spune Paleologu, semnele lui Dumnezeu sunt risipite pretutindeni în lume, raţiunea le ignoră. Structura materiei, a atomului, a elementelor ne vorbesc incontestabil despre faptul că universul nostru cognoscibil e constituit după legi care nu pot izvorî doar din hazard. Omul a descoperit formule şi legi observând cu atenţie materia şi universul apropiat. Legile fizice şi formulele matematice se află încorporate în lucruri, ca de altfel şi destinul, şi moartea fizică. Nu ştim, şi nu vom afla niciodată care e cauza cauzelor apariţiei universului nostru. Trebuie să descifrăm însă semnele începutului şi sfârşitului şi să ne gândim la ele. Deiştii şi-au închipuit universul ca pe un ceasornic construit şi pus în funcţiune de către un Creator. Arcadie Suceveanu pare să se apropie de viziunea raţionaliştilor despre lume; şi la el universul e conceput ca un mecanism uriaş, compus din tot felul de pârghii şi roţi, ce pun materia şi spiritul în mişcare. Numai că mişcarea aceasta este cufundată într-o ecuaţie ironică, sarcastică, de natură surealist-dadaistă: ”Bine îi şade rotiţei în mecanism,/ frumoasă este doctrina mişcării,/…/ Ea este cârtiţa dialecticii,/ muşcătura ei face istoria”, clamează poetul, acompaniat de ilustrele voci ale tuturor henricilor, tuturor lodovicilor, ferdinanzilor, şi tuturor napoleonilor din lume. Istoria este încorporată în angrenaj, ea e o simplă rotiţă a unui mecanism infernal care odată pornit nu mai poate fi oprit şi nici distrus în vreun fel de mână omenească şi, poate, nici de cea divină… Îndemnul blagian din ”Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire, dar, te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea!”, e răsucit pe dos de Arcadie Suceveanu. ”Nu, opri, Doamne trecerea – pare să spună el – şi nici ceasornicul, ca să pot savura secundele apocalipsei de-acum!” şi pentru fi înţeles mai bine, Arcadie Suceveanu îl invită pe iubitul cititor în atelierul său poetic, pentru a-l iniţia în tainele artei sale unde ”Domnul Abis şi Prinţul Neant/ vor pune în funcţiune,/ după un scurt repaus,/ maşina de fabricat absurd,/ maşina de fabricat haos.// Iată-i aşadar răsucind şuruburi/ mişcând nevăzute pistoane/ mici scripeţi ai istoriei contemporane/ până când – priviţi – roţi dinţate/ se-mbucă şi crişcă/ şi minunea învie, comedia se mişcă!/ Oho, duduie cazanele, roţile interioare/ acţionează roata cea mare – şi ca din beznă, umed de ceaţă,/ întreg Babilonul îmi apare în faţă.” Odată rostit acest preambul, apocalipsa prinde consistenţă, transformându-se într-o adevărată Grădină a deliciilor, în care elementele groteşti extrase din cotidian se încrucişează alandala cotropind transcendenţa: ”Iată o ţară în care morcovii şi cartofii/ cresc pe cupola aurită a sfintei Sofii/ iată o câmpie minată de focuri de moaşte/ prin care Aristofan mână cârduri de broaşte/…/ iată o plombagină cu feţele-aburinde/ multiplicând zi şi noapte morminte// iată o fântână topindu-se de sete/ iată-l pe Galilei încolţit de comete.” Spaţiul vast, halucinant, punctat de apariţii cosmice, e coborât pe scripeţi în infernul cotidian, asaltat de imagini pe cât de insolite, pe atât de percutante: ”iată nişte iepuri de casă dormind într-un mit/ iată o priză îndrăgostită de-un scurtcircuit/…/ iată roţile cu zimţi, dulapuri de-argint, sertăraşe cu lumânări/ turnuri cu scări/ turnuri fără scări/ forfecuţe de os, lentile roz, ceasuri stricate/ năsturei de duzină grupându-se în sindicate/ cutii cu zaruri, râşniţe de cafea, beculeţe,/ focuri de iască – toate amestecându-se într-o dezordine îngerească/…/ iată o biserică trasă pe roţi/ de triburi păgâne de vizigoţi/ iată în amurg trecând o fanfară/ pusă în mişcare de-o roată de moară”. Imaginaţia debordantă a poetului nu poate fi oprită în loc. Mişcându-se cu o viteză halucinantă prin magma cotidianului, roţile apocalipsei scot la suprafaţă personaje precum Savonarola, Don Quijote, Mozart, Kierkegaard, Nietzsche, Vasco da Gama, Columb, Rimbaud, Kavafis, Robespierre, Poe, Franz Iosif şi Hamlet, mai ales Hamlet, devenit un personaj cheie pentru descifrarea poemelor lui Arcadie Suceveanu. 

Construit din ”scripeţi, arcuri şi roţi, cu mersul ruginit” scârţâind din balamale, purtând pe frunte ”o parafă”, suspicios şi dubitativ, ca însuşi autorul, Hamlet-ul lui Arcadie Suceveanu străbate golgotele Eternei Danemarce, pătrunzând în gura peştelui cel mare, un simbol al Imperiului Roşu, în care plutesc de-a valma epave umane, alături de relicvele istoriei, mai vechi şi mai noi, într-un amestec grotesc, halucinant, plin de sperle lehuze, ghilotine aflate în perpetua mişcare şi ”morminte tunse chilug precum recruţii din armată” sau oamenii ajunşi în Gulag-ul sovietic.

Portretul autorului se suprapune peste portretul hamletian. Ţinând în mână propriul său craniu ca pe un glob de cristal, Arcadie Suceveanu străbate în lung şi-n lat Danemarca sa eternă, măcinată de vicii şi mucegaiuri, visând să găsească tărâmul ce desparte clipa lui ”a fi" de cea a lui ”nu fi”, unde ”teatrul e o moară”, iar ”actorii nişte şuruburi”, unde Dumnezeu însuşi e ”şurubul fără scrupul”, care a ”părăsit lumi de şuruburi” şi s-a aciuat aici pentru a pregăti, cu maximum de rigoare, Apocalipsă clipei de acum.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist