Europa între scenarii şi garduri de sârmă

Uniunea Europeană de la jumătatea deceniului trecut, în geometria mult mai cuprinzătoare după extinderea sa către est, era un proiect (sperăm că încă este) cu o dublă miză: pe de o parte se impunea necesitatea creşterii coeziunii teritoriale, iar pe de altă parte era necesară şi creşterea competitivităţii globale. Dacă prima miză se impune prin obiective precum convergenţa economică internă, coeziunea socială şi diminuarea ecarturilor de orice tip dintre regiunile şi naţiunile componente, cea de-a doua reprezintă singura modalitate de a supravieţui ca mare putere economică într-o lume din ce în ce mai globalizată în care avantajele comparative şi competitive par a se fi diminuat simţitor.

Proiectul ESPON "Scenarios on the territorial future of Europe”, unde echipa de cercetare a Centrului de excelenţă CUGUAT-TIGRIS al Departamentului de Geografie al universităţii ieşene a avut privilegiul de a participa, releva în 2007 trei scenarii de evoluţie a teritoriului european până în 2030. Scenariile ilustrează consecinţele privilegierii uneia sau alteia dintre cele două mize-direcţii amintite anterior.

Un scenariu de bază al conservării situaţiei actuale, aparent cel mai comod din punctul de vedere al previziunilor, dar puţin probabil, relevă o Europa a anului 2030 conformă unei organizări devenită clasică – un centru, „pentagonul”, un areal delimitat de marile metropole europene Londra, Paris, Milano, Munchen şi Hamburg, ce guvernează „paternalist şi molcom periferii relativ mulţumite” (Octavian Groza).

Scenariul bazat pe creşterea competitivităţii, cel în care sunt privilegiate politicile ce vizează competitivitatea, ar duce în 2030 la o Europă devenită putere tehnologică de prim ordin la nivel mondial. Însă, acest statut, care se obţine prin fortificarea centrului, ce absoarbe cea mai mare parte a resurselor financiare, va duce la adâncirea decalajelor diverse la toate nivelele trans-scalare, de la comunităţile elementare şi până la întregul spaţiu european. Într-o atare situaţie, economiile delăsate ale spaţiilor periferice vor pulsa anemic în jurul unor metropole naţionale sau regionale aflate sub hegemonia Pentagonului.

În fine, scenariul ce privilegiază politicile de coeziune va crea o Uniune Europeană echilibrată spaţial, economic, social şi ecologic. Toate acestea privilegiind politicile bazate pe coeziune. Rezultatul aşteptat e o „Europă socială” în care înviorarea economiilor regionale va duce la diminuarea decalajelor existente între centru si periferie. E un scenariu seducător pentru naţiunile periferice, dar care reduce şansele Europei de a mai fi un competitor de primă mărime la nivel global atât în plan tehnologic, cât şi comercial. Mai mult finanţările menite să reducă decalajele interne, vor face imposibilă extinderea teritorială a UE în perioada următoare.

Sunt căi greu de urmat, pentru că fiecare avantaj vine la pachet cu dezavantajul aferent. Pentru transpunerea valorilor în măsuri politice e necesar un efort care să ducă simultan la îmbunătăţirea competitivităţii, coeziunii şi sustenabilităţii. Abordarea nu trebuie să fie un rezultat al compromisurilor, ci mai degrabă unul al complementarităţii. Aici s-ar putea să fie cheia!

Dar evoluţiile recente au dovedit că UE e o construcţie mai fragilă decât credeam. Criza economică şi efectele multiplelor crize teritoriale din exteriorul UE, ce au paralizat politica de vecinătate – primăvara arabă, intervenţia Federaţiei Ruse în Ucraina, criza emigranţilor, manifestată plenar în acest an, s-au repercutat asupra peisajului relaţional din interiorul UE – repliere naţională, politici inconsecvente, garduri de sârmă. O lume pe dos! Nu m-aş hazarda să fac estimări.

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea “Al.  I. Cuza” Iaşi