Caută 
1 MIN
Dacă pe la mijlocul anilor ’90 românii prizau cu o oarecare curiozitate dramoletele deşănţate puse în scenă de diverşi lideri PRM, astăzi publicul are prilejul de a constata că discursul populist, reacţionar, represiv şi xenofob este foarte la îndemâna tuturor liderilor politici ai momentului, ca şi cum în fiecare din aceştia ar exista câte un vadim mic, negru în cerul gurii şi cu limba spurcată.
În urmă cu ceva timp, cineva mi-a recomandat o carte interesantă, Mapping Extreme Right Ideology. An Empirical Geography of the European Extreme Right (Cartografia ideologiei de extremă dreaptă: o geografie empirică a extremei drepte în Europa). Lucrarea este semnată de doi autori cunoscuţi, poate, politologilor: dr. Sarah Harrison şi dr. Michael Bruter, cadre didactice la London School of Economics and Political Science.
În plan european, cei doi cercetători s-au făcut remarcaţi prin iniţiativa de a coordona un studiu amplu de psihologie socială, sugestiv intitulat „Cât de european te simţi?”. Această cercetare, desfăşurată între 2009 şi 2012, a presupus intervievarea a peste 30.000 de cetăţeni din cele 27 (pe atunci) state ale Uniunii Europene, iar unele din rezultatele proiectului au fost incluse în lucrarea deja menţionată.
Fără a intra in detalii care îi interesează mai cu seamă pe specialişti, întrucât ele sunt legate de istoricul problemei studiate, de metodologia cercetării şi de modelul teoretic conceput şi validat, e suficient să arătăm că măsurarea statistică a profilurilor ideologice ale partidelor care alcătuiesc familia europeană a extremei drepte a presupus luarea în considerare a două dimensiuni esenţiale, respectiv autoritarismul, conturat din unghiul a două axe ideologic-discursive, caracterul reacţionar şi cel represiv, şi identitatea negativă, configurată prin prisma altor două axe, caracterul xenofob şi populist.
Acest studiu, cel mai amplu de până acum, fapt remarcat de diverşi recenzenţi ai volumului, are în atenţie un fapt cunoscut, şi anume ascensiunea electorală a partidelor de extremă dreapta, atât în planul alegerilor naţionale, cât şi în procesul de alegere a membrilor Parlamentului European (PE).
Noi, românii, nu am fost deloc atipici. În 2009, i-am trimis cu bucurie în PE pe câţiva dintre fruntaşii extremismului mioritic, între care Corneliu Vadim Tudor, Gigi Becali şi Laszlo Tokes. De altfel, europarlamentarii români aleşi în 2009 au reuşit să patenteze un concept democratic original, parlamentarismul invizibil, ei având cea mai slabă prezenţă la lucrările PE. Să nu fie nimănui cu supărare, dar listele electorale pregătite de partidele cu bazin electoral însemnat ne îndeamnă să credem că în următoarea legislatură starea de fapt va rămâne aceeaşi, din moment ce poziţiile eligibile sunt, în mare, ocupate de aceeaşi indivizi. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.
Să revenim la cartea amintită. Autorii au avut în vedere 25 de partide politice de extremă dreaptă din 17 sisteme politice naţionale. Prin raportare la cele patru axe care au permis realizarea cartografierii ideologice, ei au dezvoltat un exerciţiu analitic eficient şi de încredere, care, în fond, poate fi considerat un barometru asupra percepţiei publice şi de vot a partidelor de extremă dreaptă din Europa.
Din perspectiva axelor avute în vedere, spectrul partidelor de extremă dreaptă a fost despărţit în patru sectoare. În primul sector sunt incluse organizaţiile extremiste cu profil ideologic şi discurs de tip populist-represiv. În cel de-al doilea sector sunt grupate partidele cu profil xenofob-represiv, între care şi Partidul România Mare. Din cel de-al treilea sector fac parte grupările cu profil populist-reacţionar, iar cel de-al patrulea sector le este rezervat organizaţiilor politice cu profil xenofob-reacţionar.
O analiză mai rafinată a acestor sectoare a evidenţiat faptul că în multe ţări europene ascensiunea extremismului de dreapta s-a manifestat pe fondul promovării discursului xenofob, fapt lesne de observat dacă se are în vedere că în Occident s-a instalat în percepţia publică teama faţă de iminentele invazii ale sălbaticilor veniţi din Est şi din fostele colonii ale puterilor europene. La mai bine de un mileniu de marile invazii barbare, Occidentul priveşte cu teamă spre Răsărit.
Extremismul românesc pare cumva discordant în raport cu această direcţie. Dacă extremiştii din alte ţări europene au privilegiat, în ultimii ani, discursul împotriva imigranţilor din ţările fostului bloc socialist, discursul extremist românesc actual privilegiază componenta populistă, pe care o secondează cu reacţionarism şi xenofobie. Mai departe, discursul xenofob actual este, la noi, orientat contra străinilor care ne cumpără ţara la kilogram, la bucată sau la metru pătrat. Nu e aşa că în percepţia publică pare din ce în ce mai clar conturată ideea că România este o colonie a Europei, o vacă numai bună de muls?
Documentarea de bună calitate a cărţii îndeamnă la reflecţie. Autorii volumului menţionat au descoperit, de pildă, că s-a produs o schimbare interesantă în electoratul care simpatizează şi rezonează cu ideile de extremă dreaptă. În multe ţări europene, femeile au devenit masa electorală curtată cu insistenţă de extremişti, fapt în sine semnificativ dacă se are în vedere că grupările politice respective marşează pe ideea de protecţie împotriva crizei prelungite şi contra invaziei „barbarilor” ce ameninţă siguranţa şi prosperitatea stilului de viaţă occidental.
Ceea ce autorii lucrării citate nu au de unde să ştie este că, în România ultimilor ani, pe fondul hărţuirilor din ce în ce mai nemiloase dintre partidele politice şi a radicalizării discursului public, discursul de tip extremist a înflorit la noi mult mai frumos decât deosebirile ideologice reclamate de partide.
Dacă pe la mijlocul anilor ’90 românii prizau cu o oarecare curiozitate dramoletele deşănţate puse în scenă de diverşi lideri PRM, astăzi publicul are prilejul de a constata că discursul populist, reacţionar, represiv şi xenofob este foarte la îndemâna tuturor liderilor politici ai momentului, ca şi cum în fiecare din aceştia ar exista câte un vadim mic, negru în cerul gurii şi cu limba spurcată. Mai trebuie arătat că ai noştri lideri sunt foarte buni jucători de alba-neagra. În marea schemă e politicii eurocomunitare, ei sunt aproape muţi, mici, cel mult toleraţi la marile curţi. În mica ogradă numită România, aceeaşi pitici peltici se transformă în arhanghelii propăşirii naţionale. Cum să numim acest melanj caricatural şi trist? Extremism de avangardă?
Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi
