Fiţele regelui Wimbledon

Chiar dacă, în epoca suprafeţelor ultrarapide la modă iarba londoneză pare un pic ieşită din modă, chiar dacă prejudecăţile englezilor hrăniţi cu spinare de berbec stârnesc pe alocuri ilaritate, fie că e vorba de repausul duminical, fie de alergia la altă culoare decât albul imaculat, Wimbledon rămâne regele turneelor de tenis. Marele ex-tenisman Ilie Năstase nu-şi poate scoate din minte că tocmai acest "monarh" desuet îi lipseşte din prestigiosul palmares. Faptul că aşi de aceeaşi avengură precum Ken Rosewall, Pancho Gonzales, Ivan Lendl sau Mats Wilander se află exact în aceeaşi situaţie nu-l încălzeşte câtuşi de puţin. Ca Năstase sunt zeci de alţi tenismeni. Pentru orice alt sportiv, titlul olimpic este idealul suprem, pentru jucătorul de tenis turneul celor cinci cercuri valorează ca orice alt turneu. Wimbledonul este baza, exponentul şi logaritmul. Iată de ce, dacă la US Open sau la Roland Garros au apărut, de-a lungul anilor, duzine de câştigători-surpriză, la Wimbledon acestea sunt extrem de rare. Un Pat Cash din anii ’80, sau un alt Pat, Rafter, cam la începutul carierei sunt exemplele care sar în ochi. Bine, a mai fost şi un Boris Becker, dar după lansarea sa fulminantă pe iarba londoneză, a dovedit şi răs-dovedit că are clasă şi rasă. La Roland Garros au triumfat alde Sergi Bruguera sau Gustavo Kuerten, jucători buni, nici vorbă, dar pe care orice iubitor de tenis de atunci nu şi-i puteau imagina ridicând farfuria de la Wimbledon deasupra capului. Pentru că Wimbledonul, mai presus de toate turneele, reprezintă un certificat de calitate.

Dacă de-a lungul anilor (şi mulţi mai sunt aceşti ani!), Open-ul pe gazon al Regatului Unit a fost cea mai serioasă treabă din istoria tenisului mondial, ce s-o fi întâmplat în 2013? Tocmai acum, când de ceva vreme, ne-am plictisit la marile turnee de eternele semifinale şi finale în careul select Djokovic – Federer – Nadal – Murray? Tocmai acum când finalele Serena – Maria Şarapova au ajuns atât de obişnuite ca ultra-clasicele Real-Barcelona din fotbal. De ce au fost eliminaţi Federer, Nadal şi Şarapova, de ce au abandonat Tsonga şi Azarenka?

Ar fi simplu de dat gir speculaţiilor: că la Wimbledon se udă iarba de atâta ploaie şi jucătorii sunt predispuşi la accidentări. Dar când s-a întâmplat să nu plouă în ceţoasa Londră, în vremea marelui turneu? Că Nadal s-a lăsat bătut pentru un pot gras la pariuri, dovadă că obscurul Steve Darcis a spus "bye-bye" la prima ocazie. Îl putem crede pe Rafa în stare de o asemenea chestie, taman la Wimbledon? Că Federer s-a supărat de avertismentul amical al organizatorilor pentru pata portocalie de pe talpa pantofului. Hai să fim serioşi. Cine a văzut în direct transpiraţia mareului Roger şi ciuda care-i brăzda chipul, îmbătrânit subit pentru un singur meci? Că Şarapova s-a temut de iarba cea alunecoasă, că Azarenka are fiţe ş.a.m.d.

Puzderia de surprize care s-au iţit într-o singură săptămână trebuie să aibă o explicaţie serioasă, mai presus de speculaţiile privitoare la umorile de moment ale vedetelor. Ne-am obişnuit atât de mult cu Federer şi Nadal, cu Serena şi Maşa, că am uitat că şi peste ei trec anii. Da, Şarapova este încă tânără, are 25 de ani, dar în tenisul de astăzi, cu antrenamente zilnice şi avioane schimbate săptămânal, timpul trece altfel. Mai presus decât biologicul, activitatea permanentă la vârf, ani şi ani de-a rândul lasă urme. Nu numai fizice, pentru că şi perenitatea succesului devine dacă nu obositoare, cel puţin plictisitoare.

Poate că Serena Williams, scăpată de principala rivală (pe care a bătut-o întotdeauna cu fulgi cu tot) îşi va mai adăuga un Wimbledon în palmares. Poate că Djokovic îşi va valorifica poziţia de mare favorit. Poate că Regatul Unit nu va aştepta centenarul ultimei victorii britanice la Wimbledon, pentru a-l consacra, în sfârşit, pe Andy Murray. Chiar dacă mulţi englezi scrobiţi vor fi deranjaţi că Andy este scoţian. Dar poate că seria de surprize care a potopit ceaţa londoneză anunţă un schimb de generaţii. Atunci când Boris Becker sau Pete Sampras s-au încununat pe iarba londoneză, nu valorau mai mult decât un Wawrinka sau Almagro de astăzi. Şi cine poate face acest anunţ decât regele Wimbledon, turneul obişnuit mai mult să consacre ierarhii decât să le stabilească?

Publicitate și alte recomandări video