Gânduri de profesor: Mihai Toma

Pentru că, născute din viaţa şi activitatea autorului, toate aceste gânduri ale sale gravitează în jurul a ceea ce înseamnă şcoala, de toate gradele, cu prefacerile şi problemele, cu starea, realităţile şi perspectivele, nu toate foarte luminoase, care au de ce şi prin ce să dea de gândit oricui îi pasă de se întâmplă şi se va întâmpla şi mai departe cu ţara şi cu oamenii acesteia, cu potenţialul atât de preţios al inteligenţei, al cunoaşterii şi al creativităţii. Vi se par prea mari cuvintele acestea? Paginile cărţii, scrise cu modestie, dar şi cu fermitate, dovedesc contrariul.

Şef de Catedră, Decan al Facultăţii de Fizică (UAIC) şi prorector (sectorul didactic), îi sunt cunoscute îndeaproape şi în profunzime implicaţiile şi consecinţele, multe de o precaritate şi de o vulnerabilitate cunoscute oamenilor şcolii, ale schimbărilor (şi, vai, ale schimbării schimbărilor) în materie de Educaţie, mai cu seamă din 1990 încoace. Mai mult, cum singur o spune, a fost câtva timp chiar „în primele rânduri ale procesului de reformă în învăţământul românesc”, sub ministeriatul lui Andrei Marga: consilier al acestuia, pe probleme de curriculum universitar. Acumulări de experienţă, şi de catedră, şi de conducere, pe diferite trepte, dincolo de care trebuie să ne imaginăm o cât se poate de concretă implicare în analize aprofundate, reflecţie şi dialog, căutări vizând soluţii în condiţiile date, atunci şi acolo, adesea dificile, constrângătoare. Profesorul Mihai Toma n-a fost nicio clipă (sunt toate semnele) un „reformator” de cabinet, s-a confruntat pe trăite cu situaţiile şi răspântiile pe care le evocă şi din care i se nutresc gândurile mărturisite cititorilor săi. Fără preocupări şi veleităţi de ordin retoric, de stil, cu o francheţe care ţine să convingă şi să mobilizeze energii, inteligenţe, eforturi reale şi generoase, în beneficiul şcolii româneşti, şi prin ea şi al prezentului şi viitorului României.

Acesta şi este miezul cărţii: credinţa adâncă a autorului că de rezolvarea problemelor adevărate, nu puţine, ale Educaţiei depind „dinamismul sau carenţele materiale şi morale ale societăţii”. Însă nu se pluteşte deloc în generalităţi şi abstracţii, oricât ar fi ele, eventual, animate de bune intenţii. De pildă, se evocă treptata înmulţire a universităţilor, de stat şi particulare, totodată renunţarea la concursul de admitere, în fine, finanţarea pe numărul de studenţi, toate cu reversul lor negativ, fără dubii: scăderea calităţii diplomelor, o vinovată creştere a indulgenţei, necompensarea lipsei de selecţie reală de la începutul studenţiei prin exigenţă şi selecţie ulterioare, pe parcurs, până la absolvire inclusiv. Se discută realist, fără iluzii şi cosmetizări, despre categoriile de studenţi, ca potenţial, mentalitate şi muncă. Convenţia de la Bologna şi aderarea României la ea, cu schimbările aduse astfel, relaţia studiilor de licenţă cu programele de Master şi cu doctoratul, dificultăţile financiare ale facultăţilor care nu au făcut nici un fel de rabat la capitolul exigenţă, astfel de situaţii, dificultăţi şi riscuri ocupă multe pagini scrise cu un vădit simţ al responsabilităţii profesionale şi morale, demn de cea mai aleasă preţuire, pentru sinceritate, curaj al rostirii adevărurilor, pe şleau şi neîndulcite în niciun fel. Nu rezultă, totuşi, un tablou numai în note sumbre. De pildă, întâietatea aceloraşi facultăţi mai puţin atractive pentru proaspeţii absolvenţi de liceu şi reputate ca dure (Matematică şi Fizică, în special) sub raportul programelor de cercetare şi al numărului de publicaţii în reviste cotate ISI, distincţii şi recunoaştere oficiale, publice ale unor asemenea standarde ridicate, deopotrivă în plan didactic şi în cercetarea ştiinţifică.

Funcţiile de conducere l-au pus pe autor în destule situaţii aflate sub presiunea unor factori multipli, instituţionali şi ierarhici, dar şi de ordin omenesc şi colegial. De la avize şi decizii, de pildă, privind structura studiilor universitare pe cicluri (licenţă, masterat) sau introducerea de discipline noi (nanotehnologie, sisteme complexe, procesarea imaginilor sunt doar câteva exemple), cu inevitabile consecinţe de normare şi salarizare, prelungiri de activitate sau pensionare etc. Dar axa întregii vieţi şi activităţi, aşa cum ne apar ele la lectură, au dat-o studiul şi profesoratul. Începând cu copilul, puţin sub vârsta de şcoală, „tolerat” în clasa I de „domnul învăţător Caia” şi continuând până la studentul din „familia grupei 473”, ca şi mai târziu, de la preparator la profesor şi emeritus: e drumul în lume şi în viaţă al unui mare iubitor de carte, de şcoală, de tineri cu sete de învăţătură, devotat tuturor acestora, nu doar sentimental şi „liric”, ci la modul activ, chiar combativ, niciodată resemnat şi pasiv. Sunt pagini de sobră şi onestă memorie, recunoscător întoarsă către dascălii din copilărie şi adolescenţă, apoi către maeştrii studenţiei (dau doar câteva nume: profesorii Constantin Mihul, Ioan Golovcenco, Mircea Sanduloviciu, Mardarie Sorohan, Ilie Bursuc…). Nu lipsesc semnele vremii: pionierii ironizaţi ţărăneşte, „căţeii lui Stalin”, munca „patriotică” a studenţilor sau nereţinerea în învăţământul superior a unui coleg cu probleme de „dosar”. Gaudeamus!, totuşi, cu iubiri-temelii de familii, excursii studenţeşti, reacţia la atracţii culturale ale Iaşului, stagii de practică, chiar şi câte un chef cu „urmări”, după absolvire întâlniri periodice ale colegilor de odinioară, numiţi firesc, prieteneşte, adesea şi cu umor, „Bretonel”, „Jimmy”, „Niky” (Bohosievici), cel mai şugubăţ dintre toţi, soţii Mândreci, Virgil Spulber, devenit redactor la Editura Ştiinţifică şi, desigur, între ei şi „Mişu” Toma însuşi şi soţia sa Stela, alături de prietene ca Geta sau Mika, soţii ale altor colegi). Peste vârste şi vremuri, substanţial şi longeviv, un aer de colegialitate autentică, prietenească, ba mai mult încă, extinsă, astfel cuprinzându-i pe toţi profesorii modelatori, şi aspri, şi toleranţi, colegii universitari mai vârstnici sau mai tineri, foştii studenţi ai acestora, deveniţi ei înşişi profesori de liceu sau colaboratori la UAIC. Fără nici cea mai mică urmă de aroganţă, prezenţa profesorului ieşean la şcoli de prin Truşeşti, Tecuci, Glodeni în Basarabia… dar şi la Cernăuţi, centrul universitar românesc din Ucraina de azi. Cum aceleiaşi vocaţii-coloană vertebrală i se datorează şi paginile consacrate fizicienilor academicieni, legaţi de Iaşi, Ştefan Procopiu şi Horia Hulubei, sau marelui reformator al şcolii româneşti Spiru Haret, neîndoielnic unul dintre ctitorii României moderne, poate chiar cel mai important.

N-ar fi prin excelenţă util, nouă tuturor, Statului român, ca de gândurile despre Educaţie ale celor care, aşa, ca profesorul Mihai Toma, nu doar ştiu, dar vor şi să facă realmente ceea ce trebuie făcut pentru calitate, progres, înnoire de substanţă, nu mimată, şi stabilizare să se ţină cont, ele să fie înţelese, ascultate şi urmate? În fond e urarea mea adresată deopotrivă autorului şi cititorilor săi inteligenţi, cărora le pasă.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar