Imaginarul colectiv. Răpirea din Irak

Expoziţia relevă faptul că istoria noastră este produsă în studiourile de televiziune şi consumată în sufragerie, în faţa televizorului, prin elementele de decor introduse (canapeaua, plasma, masa cu scaune). În acest sens, Revoluţia din 1989 a fost evenimentul prin care ”Reality TV a devenit realitate politică” (Alexandru Bălăşescu). Presupoziţiile care, odată puse în discuţie, pot stârni reacţii viscerale în oameni nu sunt de fapt deloc personale, ci reprezintă configuraţia mentalului unei întregi culturi şi civilizaţii şi a unei epoci istorice determinate; acestea nu sunt decât o simplă conjunctură istorică şi nu ne aparţin. Mai mult, am putea spune că noi aparţinem prejudecăţilor noastre care ne dirijează din umbră deciziile şi ne determină modul de a gândi, perspectiva asupra lucrurilor.

Două raporturi interconectate interesează aici: cel dintre trecut şi prezent şi cel dintre memorie şi imaginaţie. Aşa cum trecutul determină amintirea în prezent a lucrurilor care s-au petrecut, iar istoria reprezintă reactualizarea trecutului în imaginaţie, plecând de la mărturiile istorice, poate că viitorul nu-i el însuşi decât rezultatul unui act de imaginaţie: ”Memoria trecutului poate fi la fel de uşor memoria viitorului” (Alexandru Bălăşescu). Creăm viitorul pe baza iconurilor culturale care constituie mentalul nostru. Unul dintre evenimentele memorabile ale trecutului care ne-a influenţat prezentul şi ar putea constitui un reper în viitor l-a reprezentat răpirea celor trei jurnalişti români din Irak în 2005. Regizoarea Ioana Păun îşi propune un re-enactment prin care să analizeze perspectival evenimentul.

Reactualizarea istorică înseamnă reconstruirea trecutului pe baza interpretării surselor istorice. Istoricul-interpret nu pretinde că ar avea acces la un adevăr istoric originar, la sensul unic al evenimentului istoric supus atenţiei, ci la un context de întrebări şi răspunsuri, diferit de cel actual. A înţelege un eveniment trecut presupune a reconstitui întrebările (al căror răspuns îl reprezintă respectivul eveniment) şi presupoziţiile (care stau la baza respectivelor întrebări). Respectivul eveniment este expresia gândirii trecute. Deoarece locul înţelegerii e intervalul dintre trecut şi prezent, producându-se întâlnirea dintre contextul actual de presupoziţii şi cel al trecutului, reconstrucţia evenimentului istoric nu are în vedere o singură perspectivă, ci mai multe.

Printr-o succesiune de cadre, spectacolul Ioanei Păun reconstruieşte evenimentele pe muchia fragilă ce desparte adevărul de neadevăr, realitatea de ficţiune, autenticul de set-up, având în vedere o multitudine de perspective. Fiecare cadru reconstituie sub forma unui interviu format din răspunsuri, lipsind întrebările, ieşirile de-a lungul timpului la public ale jurnaliştilor răpiţi, sechestraţi şi ulterior eliberaţi. Diferite feţe ale evenimentului sunt prezentate sub forma respectivelor răspunsuri. Întrebările care stau la baza lor lipsesc, spectatorului revenindu-i sarcina de a le reconstrui în imaginaţie. În acelaşi mod, presupoziţii care stau la baza întrebărilor ce subîntind răspunsurile sunt construcţii în imaginaţie.

Expoziţia şi spectacolul sunt o variantă a manifestării de la MNAC din 2016 – ”Totul e regizat. This is a set-up”, unde Răpirea din Irak se plia pe trei diorame la care publicul avea, pe rând, acces – trei faţete ale întâmplării, răpirea propriu-zisă, studioul de televiziune şi sufrageria. La Borderline Art Space, fiind disponibile două camere diferite, spectatorii ocupă locurile din sala în care domneşte canapeaua de sufragerie şi au în faţă o plasmă, iar masa şi scaunele formează tot în faţa acestora studioul TV. Practic, două dintre spaţii sunt suprapuse, iar imaginea cu răpirea este preluată pe monitor prin proiecţie în timp real din camera cealaltă. Şi alte imagini post-răpire cu jurnaliştii sunt redate în acelaşi mod. Alternativ, jurnaliştii dau declaraţii în faţa publicului ca şi cum ar fi în faţa unui reporter sau sunt surprinşi în studioul de televiziune. Sunt pomenite numele însoţitorului victimelor (Mohammad Munaf) şi al omului de afaceri sirian Omar Hayssam (sponsorul deplasării jurnaliştilor în Irak pentru a realiza interviuri cu noua conducere post-Saddam), acuzaţi ulterior de acte de terorism. Iar asupra unei dintre victime (Marie Jeanne Ion, redactor-şef adjunct la Prima TV) planează suspiciuni că ar fi avut legături cu omul de afaceri, personal sau prin tatăl ei din Buzău. În schimbul eliberării, s-ar fi cerut suma de patru milioane de dolari. 

Dintre toţi, cel mai afectat de faptul că nu a aflat nici până astăzi motivul răpirii din capitala irakiană a fost Ovidiu Ohanesian (reporter la cotidianul România liberă), care se ocupă şi în prezent de jurnalismul de investigaţie, publicând pe blogul său informaţii confidenţiale cu privire la diverse afaceri dubioase din România. Iar cel de-al treilea implicat în povestea irakiană a fost cameramanul de la Prima TV, Sorin Mişcoci.

Performerii Maria Popistaşu, Paul Dunca şi Alec Secăreanu intenţionează să redea nu atât personaje, cât oameni în carne şi oase: isteria lui Marie Jeanne, intransigenţa lui Ovidiu, neîncrederea lui Sorin. Perspectivele diferite constituie un periplu prin esenţialul datelor despre răpire, avansând ipoteza unui set-up, urmărind relatările din mass-media şi apariţiile TV ale celor trei jurnalişti după eliberare, fără a pretinde restabilirea unui adevăr originar şi indubitabil. În final, se punctează modul în care cariera lor jurnalistică a intrat în declin din cauza incidentului.   

(Răpirea din Irak, regia: Ioana Păun, cu: Maria Popistaşu, Paul Dunca, Alec Secăreanu, 17 martie 2017, Borderline Art Space)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru AICT)