Imagine, cromatică şi corporalitate în Femeia mării

Cel mai recent spectacol montat de Radu Afrim la Iaşi este un banchet cromatic în tonuri de turcoaz (verde şi albastru), îmbinând în cel mai fericit mod în câteva rânduri roşul cu albastru (o combinaţie de culori vie, puternică, vibrantă), beneficiind de video mapping în culorile anului – lime şi magenta, proiecţie video, jocuri de lumini, contraste de lumini şi umbre pe fundal. Atmosfera şi efectele speciale (fumigene, sunete accentuate) sunt concepute regizoral în stilul inconfundabil al lui Afrim, numai că la nivel tehnic există uneori unele probleme (ca atunci când se proiectează lumini pe chipurile Ellidei şi al lui Arnholm) în îmbinarea tablourilor unde, pe de o parte, suportul tehnic este lăsat cumva la semi-vedere, iar, pe de altă parte, am remarcat o uşoară stângăcie. Deşi momentele sunt bine construite, coeziunea spectacolului nu se realizează pe deplin.

Actorii au microfoane pentru a se face auziţi în întreaga sală. Microfoanele distanţează vocea actorului, iar atunci când jocul este dramatic (implicat) se instalează un contrast interesant, regăsit şi la alte niveluri în acest spectacol. Alegerea distribuţiei pare să se fi făcut pentru calităţile corporale ale actorilor: asistăm la o afirmare a corpului uman, care în multe dintre situaţii, parodic sau bizar, se apropie de forma unui peşte. În cea mai mare parte a timpului, actorii sunt desculţi. Ellida este bine clădită şi de cele mai multe ori apare fie cu un crap în mâini, fie în ipostaze când marea este sugerată imagistic şi cromatic; Arnholm este solid, trupeş şi de câteva ori el aduce la modul amuzant, printr-o anumită poziţionare a membrelor exterioare, cu un peşte. Wangel are trăirile unui peşte care se zbate pe uscatul singurătăţii în doi, dar şi pe cele ale unui naufragiat pe o insulă pustie. Mezina, Hilde, într-o imagine specială, însoţită de o sonorizare neobişnuită, cambrează şi-şi prinde gleznele prin interior, simulând un peşte fantasmagoric. Hans, sculptorul în plastilină, este subţire, filiform şi o însoţeşte uneori pe Hilde în mici scene în doi secundare, alteori formează o compoziţie umană seminud încadrat de cele două surori, în faţa unei proiecţii impresionante pe ecranul de fundal, cu spatele la spectatori.

În forma câtorva imagini insolite, spectacolul rămâne în memoria spectatorului. Dintre acestea, aş supune atenţiei unitatea amorfă compusă din corpul Adei Lupu şi o caracatiţă purtată în spate, şocând prin capul copilului aflat în centru: pe fundalul unor proiecţii cu vapoare şi al şuierului de îmbarcare, Ellida rosteşte o propoziţie crucială pentru definirea tipului de relaţie de dependenţă domestică în care se găseşte: ”(Pe Wangel) nu mi-l pot aminti când nu este prezent”. Raportul cu ceea ce este absent prin amintire, gândire la/ sau dor (tânjire după apropierea de) defineşte relaţia cu Străinul în care s-a găsit în tot timpul convieţuirii cu Wangel. Ellida trăieşte într-un soi de amorţire, lipsită de conştientizarea propriei situaţii (”Ce-am spus?!”). Teama de a trăi autentic delimitează punctul de plecare al conflictului dramatic şi marchează un moment-cheie în spectacol: Ellida nu este neapărat o femeie în carne şi oase, deşi o avem în faţa ochilor, mai încarnată chiar decât ne-am fi putut-o imagina. Ceva este în permanenţă ascuns de prezenţa firească, discretă, oarecum neşlefuită, a Irinei Răduţu Codreanu – Ellida reprezintă starea de spirit a celui ce fuge, refuzând anxios să se trezească ori să iubească, iar bărbatul tainic, din adâncul minţii ei nu-i decât o superficială iluzie de veridicitate şi confirmare a propriei autonomii.

În al doilea rând, relaţia Ellidei cu Wangel are un parcurs în spirală, înregistrând şi plusuri, şi minusuri. Din partea de sus a scenei sunt coborâte şapte geamanduri, dublate de alte şapte pe care Wangel le aşază entuziast pe scenă – cei doi aleargă printre ele ori le sar ca pe nişte obstacole, Ellida primind în dar de la soţul ei imaginea mării (”Aici e marea!”). E unul dintre puţinele momente când Wangel este lucid fără a suferi, alături de o Ellida ingenuă şi semiconştientă. Alcoolic şi maliţios, Wangel are uneori crize convulsive, ce-i scot la suprafaţă trauma neîmplinirii în relaţie. Alteori este ironic şi se răzbună pe cei din jur pentru propriile frustrări. Discuţiile dintre soţi sunt comune, desprinse parcă din viaţa oricărui muritor, dacă nu de-a dreptul caraghioase. Una dintre aceste conversaţii are loc în faţa unui panou de proporţii pe care sunt proiectate uscătoare de păr: cele două fete, îmbrăcate în albastru, respectiv, turcoaz îşi usucă pletele cu nonşalanţă, diluând astfel tenta dramatică a oricărei comunicări dintre soţi. Nu e pentru prima dată când mijloacele detaşării şi cele ale implicării se armonizează. Dacă atmosfera spectacolului este una de implicare pe anumite secvenţe, automat tablourile se vor succeda astfel încât pasajele de implicare (proiecţie, joc actoricesc dramatic, privire ori accente sonore semnificative) şi cele de detaşare (ironie, persiflare, zeflemea) să se completeze. Pe cât de grave anumite momente, pe atât de lejere altele; liric şi prozaic, metaforic şi derizoriu, spectaculos şi banal, elegiac şi caricatural sunt câteva dintre categoriile estetice contrastante ce pot fi decelate.

Alături de simbolistica cifrei şapte, se mai pune accent pe cifra doi. Bucătăria supraetajată, cu animale marine în interiorul obiectelor electrocasnice şi oameni încercând să evadeze din segmente de decor, alături de peşti, circulând într-o parte şi într-alta a spaţiilor multiplu împărţite, este iniţial ornată cu nuferi şi crini – crinii sunt aranjaţi în două vaze simetrice, doi paraleli în picioare şi restul plasaţi pe lateral. Cu toate acestea, compoziţiile umane realizate de regizor prezintă trei elemente. Cea de final îi reuneşte pe protagonişti într-o rocă de proporţii cu interior perforat – central, Ellida, lungită, în lateral atât Wangel, la bază, ţinând-o de mână, iar Străinul – într-o scobitură a rocii, sprijinindu-şi mâna de piciorul femeii. Cei doi intonează parodic ”Song to the Siren”. Cu această imagine este anunţat semipoetic sfârşitul verii şi începutul nopţii polare.

(Femeia mării, după Henrik Ibsen, regia: Radu Afrim, distribuţia: Ionuţ Cornilă/ Wangel, Irina Răduţu Codreanu/ Ellida, Dumitru Năstruşnicu/ Arnholm, Cosmin Maxim/ Străinul, Andrei Sava/ Hans, Ada Lupu/ Hilde, Ana Apetrei/ Bolette, scenografia: Alina Herescu, video design: Andrei Cozlac, Iustin Şurpănelu, asistent regie: Cristi Avram, premiera: 1 iunie, Sala Mare, TNI)