Caută 
1 MIN
Până şi nebunii pot oferi consultaţii asupra stării de sănătate a libertăţii de exprimare, dar asta nu înseamnă că e musai să-i credem pe cuvânt pe toţi cei ce pretind că-s doctori. În definitiv, cât de greşit ar fi să presupunem că, după lupte seculare care durează de un sfert de veac, epoca sfinţilor protectori ai libertăţii de exprimare se îndreaptă glorioasă către al ei apus?
În lucrările de psiholingvistică este recunoscut faptul că bolnavii de schizofrenie au mari dificultăţi în a pricepe conotaţiile unei comunicări. Sciziunea dintre sensul propriu şi cel figurat a primit explicaţii asupra cărora nu se poate insista în rândurile de faţă. Merită, în schimb, remarcat că un fenomen întrucâtva asemănător discrepanţei schizoide dintre înţelesul literal şi cel neliteral poate fi întâlnit şi pe terenul comunicării publice.
S-au măcinat atât de multe pe seama „libertăţii de exprimare” încât biata de ea a ajuns ca o prelată veche şi roasă, bună de acoperit orice necurăţie, aşa că nu e lipsit de interes să notăm câteva bizarerii din marea bătălie naţională pentru apărarea libertăţii de exprimare.
În primul rând, dacă vrei să lupţi pentru apărarea libertăţii de exprimare, e bine să cunoşti legea, în general, şi prevederile constituţionale, în special. De exemplu, nu-ţi poţi înfige ghearele în carnea nenorociţilor care au distrus ţara, poporul şi libertatea şi nici nu le poţi sfâşia democratic beregata fără a şti prevederile cele mai importante ale art. 30 din Constituţia României. Cităm: „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”; „sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”. Pentru a putea fi mai presus de lege e bine de ştiut ce limite trasează legea.
În al doilea rând, dacă vrei să aperi libertatea de exprimare pentru care şi-au vărsat sângele toţi eroii neamului, începând cu Burebista, e cât se poate de firesc să porneşti la luptă înarmat cum se cuvine. La duşmanii libertăţii de exprimare nu poţi face decât trimiteri biobibliografice pe măsură: animale, gunoaie, javre, jeguri, lepre, lichele, putori ş.a.m.d. Cu cât vorba e mai buruienoasă, mai crudă şi mai din topor, cu atât mai limpede le va fi duşmanilor libertăţii de exprimare că lupta contra lor e dusă cu abnegaţie şi seriozitate. Vorba ceea: vorbeşte un om, nu latră un câine.
În al treilea rând, nu contează dacă stilistica frazei stă în legătură cu sensurile proprii sau cu cele figurate. Important e ca tot poporul să priceapă despre ce e vorba în propoziţie, indiferent dacă aceasta e sau nu cu subiect şi predicat. În fond, un apărător al libertăţii de exprimare nu se joacă cu vorbele şi nici nu jonglează cu cuvintele. El le zice verde-n faţă.
Nu în ultimul rând, dacă, din neatenţie ori din neştiinţă, apărătorul libertăţii de exprimare este atras în capcana înţelesurilor figurate, cea mai bună reţetă de ieşire din captivitate e schema celor 3 C: claritate, corectitudine, concordanţă. Adică nu umbla cu cioara vopsită (fii clar!), nu vinde castraveţi grădinarului (zi-le-o p-aia dreaptă!) şi nu vorbi despre cai verzi pe pereţi (fii scurt şi la obiect!). Stimaţi combatanţi, dacă nu e limpede ceea ce am vrut să zic, poate că n-ar fi rău să recitiţi introducerea.
Să închegăm, cu piesele de mai sus, portretul apărătorului care slujeşte până la jerfă de sine cauza libertăţii de exprimare. Se ia un invidid cu reale disponibilităţi hermeneutice, se îmbracă în platoşa de fier a lexicului dur, chiar de joasă extracţie, şi i se dă pe mână arma sfintei mânii proletar-apocaliptice. Apoi i se scoate botniţa şi e lăsat să muşte din duşmani, indiferent că e vorba de onoare, demnitate, drept la viaţă privată, religie, rasă sau clasă. Şi, culmea culmilor, până şi un astfel de sărman viteaz va fi, în cele din urmă, păzit de chiar scutul libertăţii de exprimare!
Se cuvine să încheiem într-o notă conotativ-optimistă. Până şi nebunii pot oferi consultaţii asupra stării de sănătate a libertăţii de exprimare, dar asta nu înseamnă că e musai să-i credem pe cuvânt pe toţi cei ce pretind că-s doctori. În definitiv, cât de greşit ar fi să presupunem că, după lupte seculare care durează de un sfert de veac, epoca sfinţilor protectori ai libertăţii de exprimare se îndreaptă glorioasă către al ei apus?
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi
