În jurul unor (mici?) confuzii

Împlinirea unei cifre rotunde de la evenimentele din decembrie 1989 a declanşat, la mai toate posturile de televiziune, o adevărată febră a rememorărilor. Cu rezultate, însă, inegale. Am apreciat îndeosebi calitatea grupajelor de pe Digi 24, cu atât mai mult cu cât realităţile româneşti au fost inteligent şi oportun plasate în contextul mai larg al transformărilor radicale din celelalte state est-europene. Alte posturi ne-au servit, din nefericire, clişee răsuflate, plus aceleaşi poveşti despre cum petrecea familia Ceauşescu sărbătorile de iarnă şi despre cât de demn s-a comportat tovarăşul Ştefan Andrei a cărui frumoasă soţie era persecutată de savanta de renume mondial. Dar ceea ce m-a frapat a fost perpetuarea unor erori pe care le observasem şi altă dată, erori care ţin, în chip bizar, de o memorie deficitară. Şi, lucru îngrijorător, versiunile fanteziste nu sunt doar rodul ignoranţei junelor prezentatoare de la buletinele de ştiri, ci au cauţiunea unor persoane care pretind a fi fost martori nemijlociţi ai faptelor relatate.

Confuzia cea mai frecventă este aceea care „comprimă” zilele de 21 şi 22 decembrie 1989. Rezultă de aici o povestire accelerată, în care Ceauşescu este huiduit la miting, mitingul se întrerupe după care dictatorul se urcă pe acoperişul C.C.-ului şi fuge cu helicopterul. E foarte curios acest raccourci, care escamotează nişte elemente de deosebită relevanţă, în primul rând noaptea sângeroasă de la Inter şi mişcarea populară de a doua zi dimineaţă, aceea care a provocat fuga lui Ceauşescu. Mitingul întrerupt din ziua de joi 21 decembrie cunoaşte şi el câteva versiuni. Astfel, unii ne asigură că, după întrerupere, Ceauşescu n-a reluat discursul; fals: l-a reluat şi a încercat – prosteşte – să salveze ce nu putea fi salvat, promiţând faimoasa sută de lei în plus etc. Alţii s-au trezit înzestraţi cu puteri supranaturale şi au văzut ceea ce nici un om normal nu putea vedea. Dumitru Mazilu, un personaj al cărui statut rămâne încă neclar şi care a reapărut la TV acum câteva săptămâni după foarte multă vreme, a povestit că, în dimineaţa lui 21, urmărea cu familia discursul lui Ceauşescu, iar când acesta s-a întrerupt au sărutat cu toţii podeaua de bucurie, deoarece au văzut cum, în piaţă, lumea arunca la pământ steagurile şi portretele lui Ceauşescu: extraordinară, paranormală clarviziune, pentru că în timpul întreruperii transmisiei ecranul a rămas alb, iar secvenţele cu mişcările din mulţime şi cu Elena Ceauşescu strigând „Alo! Alo!” au putut fi văzute doar câteva zile mai târziu. Aspecte ale zilei de 21 migrează către ziua de 22 şi invers. Întrebată ce a făcut pe 22 decembrie, o cunoscută personalitate a lumii culturale povesteşte că a plecat de acasă după ce s-a întrerupt emisiunea la TV (?), a stat în oraş până spre seară şi s-a întors acasă când pe străzi începuse să se tragă, aflând abia atunci că, la prânz, Iliescu anunţase componenţa  Consiliului Frontului; fals: anunţul a fost făcut seara, pentru că Iliescu însuşi a intrat în scenă după orele prânzului. Să adaug că apar mereu personaje care pretind că au fost pe baricada de la Inter în noaptea de 21 spre 22; ultimul din serie este pesedistul (fost lider România Mare) Codrin Ştefănescu, pe care l-am auzit relatând cum îi mureau în braţe camarazii de luptă. Aş fi curios dacă cineva ar putea atesta veracitatea spuselor guralivului politician.

Cât despre mărturiile privind ceea ce s-a întâmplat la Iaşi, ele mi-au amintit tulburător de excepţionalul film al lui Corneliu Porumboiu intitulat A fost sau n-a fost?. Cum m-am aflat în Casa Pătrată de pe 22 până pe 31 decembrie ştiu o serie de lucruri, unele chiar savuroase. Reţin astfel momentul când au apărut cei doi ofiţeri superiori, dovadă vie a faptului că „Armata e cu noi!”. Nu mult după aceea şi-a făcut intrarea, foarte vocală, un preot, pe care l-am regăsit mai apoi pe o listă de "revoluţionari", alături de un medic psihiatru care a fost cooptat şi el în Comitetul local al Frontului şi care n-a scos o vorbă cât timp s-a aflat acolo. După ce chipul zâmbitor al lui Ion Iliescu a umplut micul ecran au apărut, ca prin farmec, figuri din eşalonul doi al nomenklaturii ieşene, iar tovarăşul Crihană, fostul secretar cu propaganda, a telefonat declarând că se pune în slujba noii puteri populare. Am asistat la un oniric episod nocturn cu dl Ghiţulică, soţul dispărutei prim-secretare, despre care aflu că este în prezent un prosper om de afaceri. Memorabilă a fost teribila înghesuială a sutelor de persoane care au făcut pelerinajul ritualic pâna la etajul doi al Casei Pătrate, ca să arate că sprijină noile "organe" şi, totodată, ca să fie văzute. N-am vibrat, recunosc, la mascarada cu pretinsul atac iminent al helicopterelor înţesate de terorişti. Alţii au luat probabil în serios (sau, mai degrabă, s-au făcut că iau în serios) povestea asta, ceea ce ar explica, printre altele, numărul mare de certificate de revoluţionar distribuite cu generozitate la Iaşi.

Peste cinci ani se vor împlini trei decenii de la prăbuşirea regimului comunist şi e posibil ca imaginarul colectiv să aducă alte modificări percepţiei asupra evenimentelor din decembrie 1989. Slabă nădejde, în schimb, ca misterul "teroriştilor” să fie dezlegat până atunci…

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video