Istoria şi tentaţia literaturii

miercuri, 13 aprilie 2016, 01:50
1 MIN
 Istoria şi tentaţia literaturii

Fără capacitatea subtilă de a lega cioburile de memorie într-o ţesătură intelectuală care pune în evidenţă contextele şi nuanţele, fără har narativ şi intuiţie, istoricul rămâne doar la efortul onest de arhivar prelungit, în cel mai bun caz, într-un program de editare şi definitivare de instrumente preliminare marii aventuri intelectuale care este istoria.

Secole de-a rândul istoricul a fost galvanizat de obsesia lui graphein, de misiunea lui "sacră” de a identifica şi de a transmite prin scris, cât mai fidel şi cât mai inteligibil, "ceea ce a fost”. Dacă reconstituirea trecutului a fost şi este miza demersului istoric, comunicarea durabilă a acestei urme edificatoare (în sens academic şi identitar) se părea că era posibilă doar prin intermediul unui cod care să păstreze mesajul şi să-l poată transmite, nealterat, generaţiilor viitoare. Scrisul devenea astfel un imperativ al vocaţiei istorice, iar actorul acesteia, istoricul, era, în mod esenţial şi primordial, un istoriograf. "A scrie” deci a fost semnul destinului cercetătorului care se ocupa cu trecutul şi incidenţa lui "a citi” în meseria istoricului este – dincolo de semnificaţia funcţională a decriptării unui mesaj sau sens în documente – o provocare de dată recentă în această disciplină, reflex al dezbaterilor metodologice pe care modernitatea târzie le-a indus în "ştiinţele omului”. De aceea, o bună lectură istorică ne obligă, din capul locului, la analiza modului în care survine, prin scris, discursul istoric, înainte de a dezvălui felurile specifice de citire operate de acesta, cu atât mai mult cu cât ambele laturi ale procesului sunt indisolubil legate între ele prin aceeaşi fină codeterminare care guvernează tot orizontul umanioarelor.

La 1881, A.D. Xenopol sublinia în Istoria universală, în perfect acord cu spiritul vremii şi într-o admirabilă încercare de sincronizare a dezbaterilor româneşti asupra chestiunii cu paradigma apuseană, condiţia de maturitate şi credibilitate pe care discursul istoric este dator să o îndeplinească: "istoria este şi ea o ştiinţă şi ca atare trebuie excluse pe cât se poate din ea fabulele şi povestea care până astăzi păreau a face din ea parte integritoare”. Era aici nu doar efortul de a legitima credibilitatea disciplinei astfel încât să poată fi folosită eficient în procesul politic de construcţie a identităţii naţionale, ci, mai mult, încercarea de a dezbate aceste probleme de la egal la egal cu autorităţile academice europene astfel încât reflecţia românească  asupra teoriei istoriei să capete anvergura universală necesară. Bunăoară, Alexandru Zub va pune în discuţie în Junimea. Implicaţii istoriografice, cu acurateţe şi cu o minuţie întrutotul legitimă "ştiinţific”, modul cum intelligentsia junimistă dezbate şi se integrează în trendul scientist al timpului care va face din istorie pivotul reconstrucţiei ştiinţelor umane în secolul al XIX-lea, binecunoscut astăzi drept "secolul istorismului”. De altfel, dezbaterea polemică a timpului lansată de istoriografia germană (Ranke, cu precădere) asupra adevărului istoric, care se cuvenea acum identificat cu mijloacele mai credibile ale rigurozităţii ştiinţifice, punea în discuţie nu numai paradigma romantică, de tip Michelet, care dominase copios până atunci scena istoriografiei şi care colorase indelebil stilul reconstrucţiei istorice, ci şi statutul epistemic al disciplinei. Istoria se cuvenea să fie altceva decât o povestire moralizatoare capabilă să anime elanurile revoluţionare sau să îmbărbăteze naţiunile în formare, ea trebuia să spargă haloul mitic care înconjurase ambiguu tot discursul umanist (filosofie, arte, literatură, teologie, istorie) din antichitate până la acel timp (O interesantă analiză asupra acestei chestiuni în "Filosofia, o ştiinţă?”, eseu de tinereţe publicat de Gabriel Liiceanu în volumul Incercare în politropia omului şi a culturii, în 1981). Se năştea astfel, triumfătoare şi purificată, ştiinţa, iar valenţele ei edificatoare păreau de neoprit şi mai presus de orice îndoială. În acest context scientist şi sociologizant, care a dominat copios până în perioada interbelică scena umanioarelor, istoria făcea efortul de a se dezbăra de tarele romantice ale "literaturizării” aspirând la o legitimitate epistemică realizată printr-un discurs aulic, riguros şi sec, ce trimitea la o inchestionabilă ("mistică” aş spune) încredere în valoarea de adevăr a documentelor şi faptelor ce se articulau geometric într-o explicaţie raţională, ultimă, fără rest. Paradigma pozitivistă, cu rigoarea descrierii minuţioase şi cu obsesia obiectivitaţii a constituit şi, în spaţiile conservatoare epistemologic, constituie încă acel nec plus ultra pe care spiritele abrupte, neîntinate de îndoială, se sprijină în explicaţia trecutului. Unde să mai încapă aici literatura, spaţiu predilect al subiectivitaţii şi al unicitaţii (ştiute fiind slăbiciunile nerepetabilului, care nu poate aspira la o valoare de adevăr prea mare)?

Ce încredere ar fi putut trezi, în astfel de condiţii, sondarea adevărului – misiune înaltă şi esenţială a istoricului pozitivist – prin intermediul unui astfel de instrument impur este inutil să mai detaliem în condiţiile în care "chiar Aristotel ne învăţa ca funcţia literaturii, spre deosebire de cea a istoriei, nu este de a ne descrie adevărul, ci de a ne prezenta în mod veridic faptele” după cum sublinia I.P. Culianu în Éros et magie à la Renaissance. În ce mă priveşte, cred că tocmai în această tensiune dintre descrierea pozitivistă şi prezentarea veridică (ce implică tehnici narative şi imaginaţie literară) ar putea fi găsită cheia de articulare (stilistică şi epistemologică) a scrisului istoric astăzi. Căci descrierea trecutului, cu reconstrucţia inevitabil operată de imaginaţie face ca misiunea istoricului să fie una mult mai complexă decât o simplă trecere în revistă, morfologică, a faptelor. Fără capacitatea subtilă de a lega cioburile de memorie într-o ţesătură intelectuală care pune în evidenţă contextele şi nuanţele, fără har narativ şi intuiţie, istoricul rămâne doar la efortul onest de arhivar prelungit, în cel mai bun caz, într-un program de editare şi definitivare de instrumente preliminare marii aventuri intelectuale care este istoria.

Oricât de surprinzător ar putea părea apelul la intuiţia creatoare a scriitorului în efortul legitim de înţelegere a trecutului pe care îl întreprinde istoricul, el poate cu folos fi ilustrat de povestea prăbuşirii comunismului românesc din decembrie 1989, eveniment la care mulţi am fost martori oculari fără ca să putem fi edificaţi asupra adevărului istoric de atunci. Dimpotrivă, straturile succesive de detalii care s-au adunat mai mult au sporit confuzia decât au adus cu ele vreu spor de claritate. Să aşteptăm, deci, nu atât a treia redeschidere a dosarului de cercetare penală, cât poate, cine ştie, intuiţia revelatoare a unui romancier care să ne limpezească asupra celor întamplate. Nu?

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

Comentarii