Jurnal de general

Generalul sări din pat ca o rachetă cu rază medie de acţiune. În plină detentă, aruncă o ocheadă la ceasul de aur încrustat cu diamante dispuse în formă de „Steaua României” şi zâmbi. „In fide salus”. În credinţă stă mântuirea. Bine zis!, punctă sagace augustul comandant de oşti, pregătindu-se de aterizare în poziţie bipedă.

Mai puţin de o secundă. Atât durase execuţia saltului. Generalul era satisfăcut de reflexele sale. Erau, parcă, mai feline ca-n tinereţe. Încă de pe când era elev-căprar de intendenţă îşi făcuse obiceiul de a se deştepta subit. Pe când ceilalţi cadeţi abia se descâlceau din somnul greu al nopţii, el era deja bărbierit, frezat şi echipat, proaspăt ca o statuie în slujba patriei.

În cariera militară, se ştie, secretul succesului e disciplina. A fi prompt în reacţii şi organizat în acţiuni e mult mai important decât a fi inteligent. Şi câinii sunt inteligenţi, totuşi nu ajung mareşali. Numai cine se confundă cu rutina departe ajunge. De aia se zice printre oşteni că în armată e mai bine să n-o faci pe deşteptul ori pe grozavul. Lasă-i pe alţii să se ocupe cu de-astea, tu ocupă-te cu ordinea şi disciplina. Gândurile, vorbele şi faptele tale trebuie să fie aliniate mai ceva ca şirul de stele de pe epoleţii de general.

Reveria dură cât o bătaie mai lungă de pleoape. Deh, semn de bătrâneţe, se scutură El Comandante, întrebându-se retoric ce l-o fi îndemnat să se gândească tocmai atunci la anii de şcoală militară.

Echipat în doi timpi şi trei mişcări, generalul ordonă să i se furnizeze logistica fiecărui asalt matinal: mic dejun, cafea, presă duşmănoasă. Contemplă, cu ochi de expert jurist şi economist, rotocoalele de aer parfumat dislocate cu graţie prin încăpere de secretara aerodinamică care îi slujea cu modestie şi demnitate interesele naţionale. Înduioşat de feericele unduiri, generalul consemnă în agenda sa mentală propunerea de avansare în grad a doamnei care întâmpina minimă rezistenţă la înaintare: „Ordin de comandant pe unitate: Doamnei secretare X i se conferă, summa cum laude, titlul de doctor în ştiinţe ale securităţii naţionale şi internaţionale pentru meritele bine reliefate şi profesionalismul dovedit în executarea misiunilor încredinţate”. „Tineretul de valoare trebuie încurajat!”, se autosugestionă generalul profesor universitar doctor şi altele.

Generalul despături ziarul şi porunci să vină degustătorul de otrăvuri lexico-gramaticale. Nimic nu-i plăcea mai mult decât să soarbă, cu ochii mijiţi a încântare, licoroasa cafea Kopi Luwak, adusă cu bani peşin din îndepărtata insulă Java. Ca orice militar meloman, adora să îi zumzăie în urechi vocea catifelată a degustătorului de otrăvuri.

Degeaba tot latră nemernicii de ziarişti că el, Comandantul, Profesorul Universitar şi (în curând) Academicianul, nu prea ştie să citească, să scrie şi să se exprime cum se cuvine în limba strămoşilor. Mizerabilii merseseră până într-acolo încât scorniseră calomnia că nici cu limbile străine n-ar fi fi stat prea bine! Cum adică, tocmai el să nu stea bine cu limbile? Culcat, că dracu’ vă ia!

Simţind că intră în tahicardie, generalul se concentră încruntat asupra spuselor susurate de degustător. Cică el, scutul şi pavăza „interesului naţional”, l-ar fi plagiat până şi pe Nicolae Iorga. Da’ pe Iorga l-a verificat cineva?

Şi ăia de la teve şi-au cam luat nasul la purtare şi s-au apucat să dea pe la ştiri ceea ce scriu şercanii prin ziare: ba că „pagini întregi” sunt „copiate ad litteram”, ba că generalul a copiat de la conducătorul său de doctorat şi de la unii din membrii comisiei, ba că bibliografia nu s-a făcut cum trebuie ş.a.m.d. Cică generalul e în război cu gramatica! Agramaţii! Ce-ar fi vrut? Să fie copiate numai pagini parţiale ori ad libitum? Şi-apoi, nu-i normal să-ţi urmezi conducătorul? Dacă nu pe el, pe cine? Ordinele se execută, nu se discută. Aşa-i în armată.

Când a auzit că tocmai el, care are blazonul că se ţine realment de cuvânt, şi-a deschis fabrică de plagiate, generalul s-a înnegurat ca un cer acoperit de brigăzi aeropurtate. Cum, tocmai copiii lui doctorali să fie hărţuiţi, ponegriţi şi cercetaţi la pehaşde (PhD) ca orice amărât? Păi, vorbim despre militari de carieră, ofiţeri superiori şi directori S.R.I., procurori, judecători, politicieni, secretare. Pe scurt, nume grele, nume sonore, lume strategică şi adevărată, nu lihăiţi de două parale!

Peste toate acestea, pe general îl enerva cel mai mare acuza că în opera sa cu autor necunoscut nu există semne de citare. „Citări”, ce-i aia „citări”? Pe el îl ştie lumea, la ce-i mai trebuie lui citări? Citaţi d-aci, grafopaţilor: Culcat, că vă ia mama dracului!

Ca să-şi restaureze glicemia periclitată, generalul comandă o salvă de articole omagiale de cinci stele. „Să aibă şi ziariştii o pâine de mâncat, că tot scriu numai prostii”, îi dictă el, cu superioară generozitate, unduitoarei doamne doctor. „Dar să nu fie tot dintr-alea din reviste gen „Pentru Patrie”, că p-alea nu le citeşte nici naiba. Şi să nu mai fie cu „ura, să trăiască” că se-nţelege greşit, s-a-nţeles?”.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi