La ce foloseşte toleranţa zero?

De foarte mulţi ani, lupta antidoping a căpătat accente suficient de ascuţite ca să bulverseze lumea sportului. Nu atât din cauza propagandiştilor din domeniul sănătăţii, ci a din ce în ce mai numeroşilor sportivi “săraci şi cinstiţi” care se simt frustraţi în spaţiul competiţional din cauza trişorilor sportului. Gabriela Szabo şi Paula Radcliffe au fost printre sportivii instalaţi în fruntea acestor cruciade, iar celebrul caz al laboratoarelor BALCO, de la sfârşitul mileniului trecut a fost seismul care a declanşat toleranţa zero. Şi iată că ceea ce s-a întâmplat prin anii ’80-’90, când (după cum susţin din ce în ce mai mulţi oameni bine informaţi) s-au ascuns cu mare grijă probe privind dopajul marelui atlet Carl Lewis, nu a mai fost posibil douăzeci de ani mai târziu. O altă legendă a sportului nord-american, Lance Armstrong, a fost sacrificată fără milă de înşişi compatrioţii săi. Numai dezastrul care s-a năpustit asupra performanţelor yankeilor sportivi odată cu cazul BALCO i-a făcut pe diriguitorii sportului american să instituie toleranţa zero. Dacă până atunci un sportiv prins cu substanţe interzise putea găsi circumstanţe atenuante, cum ar fi că drogul i s-a administrat de medic (antrenor, fiziioterapeut etc.) fără ştiinţa sa, aceste scuze nu au mai putut fi admise. Un performer sportiv este o societate comercială, care conţine un întreg staff pe lângă el, iar orice pedeapsă atinge vârful aisbergului, adică sportivul însuşi. Cam dură intoleranţa asta, dar absolut necesară. Chiar dacă o sportivă minoră (ca vârstă), gen Andreea Răducan, a fost tratată de un medic inconştient pentru o banală răceală, vinovat n-a fost medicul, ci gimnasta. Ulterior, faimoasa efedrină a fost scoasă de pe lista substanţelor interzise, apoi reintrodusă, la o nouă escaladare a intoleranţei, Andreea Răducan şi-a pierdut medalia olimpică de aur la individual compus în 2000.

Războiul neîntrerupt, fără vreun câştigător vizibil la orizont, dintre organizaţiile antidoping şi producătorii de substanţe, a căpătat amplitudini sporite, iar demascarea dopajului sanguin şi introducerea paşaportului biologic au creat şi mai multă confuzie. S-au scos din dulapurile sigilate probe de acum zece ani, pentru a fi luate din nou la cercetat, rezultatul fiind un val nou de suspendări din urmă şi recorectări de rezultate, ceea ce a făcut vraişte în munca meticuloasă a statisticienilor sportivi.

Harababura din ultimii ani în zona antidoping n-a avut, cu siguranţă, menirea de a stăvili fenomenul, cel mult a scos din circuit dopajul grosier de altădatăcu nandrolon, EPO şi altele. Dar ceea ce pare a dovedi că şi din partea cealaltă a baricadei s-a sărit calul, a fost recentul caz “meldonium”, un banal medicament pentru afecţiuni cardiace produs în Letonia şi folosit cu precădere în spaţiul ex-sovietic. Cu excepţia celebrei Maria Şarapova, nu au existat sportivi de foarte mare anvergură care s-au tratat cu acest medicament. WADA, forul mondial antidoping, a introdus interdicţie pentru meldonium de la 1 ianuarie.

Au apărut zeci de cazuri de suspendări “provizorii” pentru această “infracţiune”, toţi sportivii se jură că au folosit acest remediu înainte de data fatidică, dar nimeni nu poate proba vinovăţia lor deoarece iluştrii specialişti nu au fost în stare să determine durata de menţinere în organism a blestematului de medicament. În concluzie, s-a dat un comunicat pe tema “maximum un microgram, după 1 martie”, ceea ce înseamnă că foarte multe decizii de suspendare deja luate vor fi aruncate la coş, după ce respectivii sportivi au pus cruce la planurile lor pentru acest an, programul de concursuri, calificarea la Olimpiadă etc. Concluzia pare a fi că de menţinerea sau chiar creşterea frecvenţei cazurilor în timpul toleranţei zero se pot face vinovaţi şi cavalerii luptei antidoping, care – de dragul suflatului în iaurt – au introdus nejustificat multe substanţe pe lista neagră.

Cert este că, în cazul meldonium, chimiştii de la WADA s-au cam făcut de râs şi vor trebui să facă paşi înapoi. Până unde? Până la străvechea şi rizibila propunere a lui Ben Johnson de legalizare a dopajului?