Laboratorul

Întins pe jos, cu coatele sprijinite de podea, profesorul o îndemna pe Kiky să tragă din ţigara lui. Kiky însă clătina din cap. Oftând, asistenta se îmbrăcă, aranjându-şi cu grijă acele din păr. Apoi cei doi, umăr la umăr, se apropiară de masă de disecţie postată lângă geam. Doctorul luă o lamelă şi după ce agită mişcând-o-n eprubetă o puse la microscop. Agitaţia lichidului din interiorul eprubetei îmi produse un vertij în cap. M-am simţit săltat în sus şi apoi coborât cu o viteză ce mi-a produs iarăşi ameţeli. Îmi agitam picioruşele infime şi codiţa gelatinoasă-n aer, o forţă lipicioasă mă ţinea legat de blestemată de lamelă. Am privit în sus, ca prin ceaţă, spre microscop şi, deodată, dimensiunile mele au crescut halucinant. M-am îngrozit de mine însumi şi alunecând mereu dintr-o parte în alta a lamelei. Profesorul, în schimb, începu să se amuze pe seama mea. Spaima mea, pe semne, îi crea o stare de bună dispoziţie. După câteva clipe de tăcere, l-am auzit zicând: „Să nu-i fie de deochi, dar a crescut în câteva clipe, cât alţii într-un an…”

Profesorul exagera. Poate vroia să mă flateze sau să mai atenueze spaima de care eram cuprins. Desigur că, nu zic nu, crescusem. Dar asta doar la microscop. Lipindu-şi lentilele de ocular, profesorul continuă: „Ia uite, ce mai ghem cu ochi şi ce mai coadă de cometă, dragă Kikykuţ!?” Kikykuţ, ce mai diminutiv. Se cunoaşte de la o poştă că-i tras de păr. Cuvântul ghem m-a deranjat de-asemenea. Sunt sigur că profesorul intuise perfect starea mea şi voia să mă scoată din sărite cu orice preţ. Nu avea decât să se agite. Nu aveam de gând să intru-n jocul său: „Se cunoaşte de la o poştă că spiralele de care e cuprinsă nebuloasa Andromeda au o influenţă, presupun, benefică asupra acestui compus molecular… Nu-i aşa, Kiky, că-i deştept?! Ia uite ce ochişori bulbucaţi are şi ce labuţe de broscuţă!”

Ia uite, mi-am zis, de la ghem şi coadă de cometă am ajuns să fiu perceput ca simplu comus molecular! Ei, şi! În fond, ce altceva suntem cu toţii decât compuşi moleculari?! Şi profesorul, şi asistenta Kiky, şi vaza aceasta cu narcise ce-mi stă ca un pai în ochi.  

Kiky se fâţâi, lipindu-şi sânii de stativ. Profesorul îi aruncă o privire uşor dojenitoare pe sub ochelari. ”Iar?!”, voia să spună, dar nu spuse nimic. Nici asistenta nu răspunse, pe moment, la întrebarea pusă cu glas tare de eminenţa sa. Văzând că asistenta nu răspunde, profesorul nu mai insistă. Mângâindu-şi bărbuţă, el îşi roti ochii prin laborator.

Pe pervazul ferestrei ciripeau nişte vrăbiuţe, ciugulind firimiturile de pâine presărate pe o farfurioară albastră de porţelan. O creangă de salcâm golaşă se legăna uşor în bătaia vântului de primăvară. Un soare alb, nostalgic îşi revărsa razele pe geam; firicelele de praf sclipeau în aerul încărcat de tot felul de miasme grele, ondulându-se în jurul eprubetelor frumos aranjate pe mesele de marmură. ”Cine ştie de unde vine acest praf, şi ce semnificaţie are, îşi spuse profesorul. Multe suflete îşi scaldă aripile în el, amintindu-şi de locurile pe unde au hălăduit.”

Suflând fumul în fascicolul de lumină, el murmură: „În fine, viaţa, în mare, e frumoasă. Trebuie să ştim să deposedăm clipa de tot ce are ea mai bun. Căci în afara clipei nimic nu ne dat ca să trăim.”

Ce mai filozofie! Un cap de profesor ar trebui să gândească mai profund! Posesiunea asta a clipei mă scoate din sărite. Toţi vor să posede ceva. Profesorul pe Kiky, şi Kiky pe profesor. Şi fiecare, în timp ce încearcă să posede, începe să dezghioace clipa ca pe-un măr de coaja lui şi-l tot dezghioacă şi dezghioacă până nu rămâne nimic din el.

Între timp, domnişoara Kiky îşi apropie sfârcurile de lamela pe care eram aşezat la microscop.

„Parcă-i o mică iguană de pe Galapagos ce se aruncă de pe stânci să pască de pe fund algele marine”, gânguri asistenta, aplecându-şi bărbia spre tubul microscopului. Mi-am răsfirat degetele de la lăbuţe şi am privit-o cu atenţie. Şi aşa, cum o priveam, deodată inima mi-a tresărit. Cufundat cu gingăşie în palme, chipul ei respira atâta puritate, încât, fără să-mi dau seama, am oftat. Oare cu cine seamănă?!, m-am întrebat şi, brusc, am fost cuprins de-o revelaţie. Domnişoara Kiky semăna c-o statuetă. Şi nu cu o oareşicare statuetă, ci cu domnişoara Pogany, sculptată de Brâncuşi. Câtă prospeţime, ce linii sinuoase, ce chip, ce ochi, ce siluetă! Domnişora Pogany din cap până-n picioare, nu altceva. Vă veţi întreba, desigur, de unde ştiu de Pogany şi de Brâncuşi?! Cum să nu ştiu, la noi, pe Andromeda femeile au forme aerodinamice şi par cioplite din bronz. În timp ce o priveam prin lăbuţele de onix (ptiu, piatra asta îmi aduce ghinion!), am avut impresia că domnişoara Pogany, pardon, Kiky îşi ridică pleopele şi-mi face din ochi. Şi asta, cum să spun, m-ar fi dat gata, dacă profesorul, pătruns, iarăşi de amoc, nu s-ar fi apropiat pe furiş de ea şi n-ar fi ciupit-o de una dintre fese. Ca muşcată de şarpe, Pogany a ţipat, apoi a căzut pe jumătate leşinată în braţele lui. Gestul ei, desigur, m-a întristat, dar, până la urmă, rememorând însă în minte scena cu ghemul de braţe şi de coapse zvârcolindu-se pe jos, m-am potolit. Amorul nu e pentru tine, mi-am zis. Trezeşte-te la realitate, deocamdată nu eşti decât simplu mormoloc, şi poate nici atâta, prins pe o lamelă şi băgat la microscop. Contemplă tot ce se întâmplă în jur şi trage concluziile de rigoare. Nu cumva ai devenit gelos?! Ia uite unde-mi era Othello?!

„Ce iguană, ce Galapagos, ce alge marine?, făcu profesorul, apucând-o pe Pogany cu palmele de sâni. Iarăşi ai început să baţi câmpii, spuse el, scuturându-şi halatul alb de scame şi de praf. Acestea sunt semnele evoluţiei. Curând codiţa o să cadă şi embrionul va deveni umanoid. Aştept să-mi vină încă un mic segment de pe Andromeda şi atunci totul va fi în ordine.”

Văzând că domnişoara Kiky mişcă nedumerită din sprâncene, profesorul se simţi nevoit să adauge: „Vorbesc, desigur, dragă Kikyşor, de ADN. De un segment de ADN…”

Asistenta nu era însă atentă la vorbele profesorului; admirându-se în oglinjoară. Profesorul privi un timp meditativ pe geam, apoi, apropiindu-se din nou de eprubetele frumos aşezate pe stativ, spuse: „O să fie o somitate… Un geniu.” „Un geniu?”, repetă Kiki. „De ce nu?!”, făcu profesorul. „Ce fel de geniu?”, chicoti Kiky atât de ispititor, încât medicul făcu doi paşi îndărăt, ca să nu cadă iarăşi în ispită. „Pustiu”, spuse el. „Pustiu?”, repetă cu un glas atât de dulce asistenta, încât profesorul simţi nevoia s-o mângâie pe sâni. „Dar ce faci?, se smuci ea. Îmi strici coafura…” „Da, pustiu”, zise profesorul aprinzându-şi o ţigară. „Ce mai coafură, adăugă el. Tot timpul umbli ciufulită, de parcă te-ai scula din pat…Nici nu mă mir că mi-ai căzut cu tronc. Dezordinea m-atrage”, zise el, continuând să-i desfacă sutientul. Apoi, după o clipă de  tăcere, adăugă: „Revenind acum la experimentul nostru, mă gândesc să îndrept genomul pe calea psihanalizei indusă de laborator, înspre Freud sau Adler. Dar, desigur, un geniu pustiu sună mai poetic. Mai atractiv. Şi, în fond, nu e cine ştie ce greu de reprodus. Un firicel de praf luat de pe masca mortuară şi pus în eprubet va da naştere unui geniu mai mult sau mai puţin pustiu. Ce zici, Kiky, să-l reproducem sau să-l lăsăm în plata Domnului să-şi doarmă somnul de veci în pustietatea de dincolo de mormânt!” Mă rog, pe mine pustietatea de dincolo de mormânt nu mă sperie de fel. Slavă Domnului, am avut parte de ea şi ştiu cu ce se mănâncă, zău aşa. În privinţa lui Freud şi Adler, numele îmi sună cunoscute. Am cunoscut un Freud, pe Andromeda, care se ocupa cu apicultura. Vindea polen şi lăptişor de matcă, alături de tot felul de abţibilduri, la o tarabă situată în Hală. Un bătrânel simpatic, dar destul de agasant. Adler, hm, Adler, parcă îmi aduc aminte şi de-un Adler. Tot tarabagiu. Nu, mulţumesc, domnule profesoare! Deocamdată nu am nici un chef să mă fac tarabagiu! Tarabagiu puteam să fiu şi pe Andromeda. Aici aş vrea, totuşi, să am parte de un alt destin. Nu vreau psihoterapie, nu vreau psihoze şi nici alte boli sau terapii. De aia am acceptat să fac parte din acest experiment, tocmai ca să mă feresc de medici şi terapeuţi!

Între timp, profesorul privind la microscop lamela spuse: „Dragă Kiky, cred că am să mă opresc, totuşi, la geniu, fie el pustiu sau nu. Uite am adus, aici, în această fiolă, un pic de praf obţinut de pe-o mască mortuară… Ce zici, să-l folosim sau nu?!” Nu ştiu ce i-a răspuns profesorului asistenta, dar pe mine unul ideea cu masca mortuară m-a scos din ţâţâni.

„Nu vreau să fiu geniu!, am strigat. Lăsaţi-mă să duc o viaţă obişnuită. Nu vreau mărire, nu vreau glorie. Vreau să trăiesc ca un om obişnuit. Pe Andromeda cei care au parte de măriri şi glorii ajung balamuc!” 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video