Lecturile unui romancier

Julian Barnes este, probabil, cel mai francofil dintre romancierii englezi de astăzi. E drept că nici Franţa n-a rămas insensibilă la declaraţiile sale de dragoste, acordându-i numeroase premii şi distincţii. Voga lui Barnes în spaţiul francez a început odată cu traducerea volumului Papagalul lui Flaubert, prezentat de autor drept  „roman”, deşi este, în realitate, o combinaţie îndrăzneaţă între ficţiune, confesiune, eseu şi critică literară; originala carte a primit, de altfel, premiul Médicis pentru eseu (1986). Şi celelalte cărţi ale lui Barnes s-au bucurat de o largă audienţă, publicul apreciind aliajul fericit între fantezie şi ironie, între joc intelectual şi umor. Calităţi care îl fac şi în România, unde a fost tradus constant, un scriitor de succes.

Romancierul este dublat, aşa cum s-a putut vedea încă în Papagalul lui Flaubert, de un cititor atent şi subtil. Mărturie stau eseurile din Pe fereastră, volumul tradus în româneşte de Radu Paraschivescu (ed. Nemira, 2014). Barnes scrie despre autori foarte diferiţi şi o face de fiecare dată cu dezinvoltură şi aplicaţie. Dintre americani se opreşte la  Edith Wharton, John Updike, Joyce Carol Oates, Lorrie Moore, la care se adaugă Hemingway, căruia îi consacră, în semn de „omagiu”, o povestire în trei secvenţe. Dintre britanici îi găsim pe George Orwell, Arthur Hugh Clough, Ford Madox Ford, Rudyard Kipling. Însăşi alegerea unora din aceste nume confirmă francofilia lui Barnes: Ford Madox Ford şi Edith Wharton, spre exemplu, s-au stabilit şi au murit în Franţa. Scriitorul merge pe urmele lui Ford în Provence, regiune pe care acesta din urmă o considera leagănul de civilizaţie al Franţei. Savuros este eseul intitulat „Franţa lui Kipling”. Autorul Cărţii junglei, care luase premiul Nobel în 1907, a străbătut Franţa într-un Rolls-Royce – era pasionat de automobile şi se pronunţa, ca un expert, în ce priveşte cauciucurile, carburatorul, suspensia etc. A ţinut un soi de „auto-jurnal” în care nota, adesea cu un soi de precizie maniacală, plusurile, dar mai ales minusurile (grupurile sanitare murdare, mâncarea proastă ş.a.m.d.) hotelurilor la care trăgea. Deşi avea o situaţie materială mai mult decât confortabilă, nu suporta să fie încărcat la notă, nici măcar cu câţiva franci. Dincolo de aceste aspecte amuzante, Kipling încearcă o adevărată pasiune pentru Franţa. La mijloc e poate, scrie Barnes, şi drama personală a scriitorului, care şi-a pierdut fiul chiar la începutul primului război mondial – ajunsese pe front la intervenţia tatălui întrucât, fiind miop, fusese respins de comisia de recrutare. În peregrinările lui, Kipling vizitează o mulţime de cimitire ale soldaţilor căzuţi la datorie şi, în calitate de Comisar al Mormintelor de Război, s-a îngrijit ca fiecare soldat, fiecare victimă să aibă un loc de veci decent (ironie a sorţii, locul unde fusese îngropat fiul său a fost descoperit abia în anii 1990…).

Să  vedem acum la ce scriitori francezi se opreşte Julian Barnes. Lăsându-i la o parte de tot pe uitaţii fraţi Tharaud, a căror prezenţă se explică prin fapul că au scris un roman „cu cheie” al cărui protagonist este Kipling, primul pe listă e Chamfort, moralistul admirat de Stendhal, Nietzsche şi Camus, moralistul paradoxal şi marginal, definindu-se pe sine ca fiind alcătuit din trăsături contradictorii şi care a sfârşit tragic, după două încercări ratate de sinucidere (oricum, s-ar fi numărat, cu siguranţă, printre victimele Revoluţiei franceze, pe care iniţial o susţinuse entuziast). Un marginal este şi Félix Fénéon, anarhist, ziarist, critic de artă, autor în timpul vieţii al unei singure cărţi – Impresioniştii în 1866, o broşură de 43 de pagini tipărită în 227 de exemplare. A compus, pentru rubrica de fapte diverse a ziarului unde lucra, peste 1200 de ştiri în trei rânduri, decupate cu devotament de amanta lui (se pare că şi soţia ar fi făcut aceeaşi operaţie) şi publicate ulterior în volum de celebrul critic Jean Paulhan. Ştirile sunt „nuvele” în miniatură, mici bijuterii de umor negru. Prosper Mérimée este evocat în calitatea lui de inspector general pentru Monumentele Franţei („Omul care a salvat vechea Franţă”). Dar poate că virtuozitatea lui Barnes apare cel mai pregnant în eseul „Traducând Doamna Bovary”, admirabilă privire „din interior” asupra capodoperei flaubertiene, un eseu mai bogat în sugestii decât multe savante studii de „traductologie”.

În fine, o atenţie specială merită textul consacrat lui Michel Houellebecq („Michel Houellebecq şi păcatul deznădejdii”). Aflăm aici un portret foarte viu al excentricului scriitor francez precum şi o exemplară, prin rigoare şi claritate, analiză a romanului Platforma. Ştim cu toţii că Houllebecq are admiratori fervenţi, dar şi detractori la fel de pătimaşi (recent, în România literară, Simona Sora a „demolat” ultimul său roman, Supunere). Barnes vorbeşte, preluându-l pe Mario Vargas Llosa, despre „insolenţa” lui Houellebecq şi despre amestecul de pornografie şi sentimentalism, propunând totodată o interesantă paralelă între Platforma şi Străinul lui Camus. Ideea englezului e că Houellebecq e un om inteligent, dar un romancier nu la fel de inteligent, lucru care se vede şi în modul în care tratează problema islamului, alegându-şi drept purtători de cuvânt trei personaje episodice. Dar dacă, mă întreb, Platforma nu era decât un exerciţiu pregătitor în vederea atacului dezlănţuit din Supunere? Ceea ce nu face numaidecât din Houellebecq un romancier mai inteligent, dar confirmă, într-adevăr, inteligenţa personajului, care îşi gândeşte din timp „loviturile” mediatice.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor