Mecanismul de zgomote

O parte care îşi închipuie că în felul ăsta, pueril, exorcizăm o realitate care îşi vede tenace de misiune, complet indiferentă la spaimele noastre geopolitice. Realitate instalată acolo de vreo două decenii şi mai bine şi despre care nu ştim mare lucru, în definitiv. Da, politică, ruşi, inerţii imperiale, calcule de tot felul, totul pe un teren economic aproape izbitor. Nu ştiu dacă aflăm realmente – nu ce se dă la televizor ori pe Net – ce averi s-au făcut estimp în edenul acesta al tuturor permisivităţilor.

S-ar putea, totuşi, să avem odată, prin graţia unei subite revelaţii (ca succedaneu disperat al transparenţei de care nu vom avea parte în viaţa asta şi, aproape sigur, nici în aia viitoare), că enclava le fu unora dintre noi, foarte puţini, de numărat pe degete – pe degetele de la o singură mână! – ca un dar providenţial. Că, de fapt, e micul şi inepuizabilul nostru Klondike, pe care l-am ocrotit în deceniile astea cu toate jumătăţile de măsură, cu toate inconsecvenţele, laşităţile şi trădările pentru care ne-au ţinut curelele.

Pe un fundal ca ăsta, chiar dacă ar fi funciarmente sobru şi profund, nu penibil cum ni se arată acum mai limpede ca oricând, Dodon ar stârni aceeaşi reacţie de lehamite sau crispare, pe care au încercat-o nu demult veteranii de război din Transnistria. Dodon are încă din campanie elanul să se dea transnistrenilor ca unul de-al lor, făcând promisiuni gigantice, cu un aer atât de ferm, încât fără scepticism te prinzi imediat. Dar lumea acolo e hârşită, în speţă cei care au tras cu arma şi au despre moarte – şi deşertăciunea omenească – o noţiune mult mai aplicată.

Mai nou (şi e încă un semn de criză a imaginaţiei la vârf), i-a venit ideea unei reuniuni cu societatea civilă din stânga Nistrului, pentru a discuta „tangenţe, viitor şi condiţii  de pace” în regiune. Ni-l putem închipui cu ce aer le-a debitat şi pe astea: aplombul e o marcă aproape sigură de frivolitate. Ar trebui odată intervievat la modul onctuos, prin stimularea orgoliului: nimic nu l-ar desfiinţa mai eficace decât propria grandilocvenţă.

De fapt, astea sunt fineţuri inutile în raport cu unul ca Dodon şi, cu o vorbă de Arghezi, un exces de atenţie. Un veteran de-acolo, Kuzneţov, mi se pare, i-a ras-o contondent, spunându-i să nu facă valuri degeaba, pentru că nu are nimic constructiv de oferit. Constructiv, aşadar: iată atributul de ordine în cazul bulei zgomotoase. şi vine, să mai subliniez o dată, dintr-o direcţie sensibilă, de la care tot încearcă să ni se revendice. Un semn, fireşte, încă unul la câte îi vor fi contabilizat lacheii din subordine şi la fel, din păcate, de inutil: Dodon nu are antene pentru adevărul crud.

Dacă, desigur, nu-şi joacă – cu sârgul acesta de tocilar – infamul rol într-un moment în care, acuş-acuş, cineva va striga din mulţime sacramentalul verdict: „Regele e gol!”. Nu vreau să reiau scenariul – răsdiscutat pe-aici – fantoşei trase de sfori de atotputernicul indigen. Cred că îi scapă şi lui câte ceva: zelul în exces, îmbăţoşarea la scară planetară pierd rapid din ridicol şi devin suspecte. Conceput – spre a intra totuşi pe-o clipă în convenţia scenariului – ca diversiune, Dodon se transformă sub ochii noştri într-un indice. Odată, privindu-l mai bine, s-ar putea să întrevedem complicatul mecanism din scripeţi şi manivele, care-l fac să se mişte şi să producă zgomote.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova