Metoda Merkel

În ziarul Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien din Bucureşti (18 iulie 2013), am dat peste o ştire mică, dar dată naibii, conform căreia Viktor Orban, premierul Ungariei, şi-ar fi exprimat rezervele faţă de rolul conducător al Germaniei în UE. Iată şi citatul care ilustrează stilul de pildă la care a recurs omologul Victorului „nostru”: „Când omul citeşte ceva despre o apropiere între Rusia şi o Uniune Europeană condusă de Germania, mai întâi se uită (din precauţie) dacă-i mai sunt copiii în curte.” Original, nu? Fraza a rostit-o Viktorul vecin la Budapesta, cu ocazia întâlnirii anuale cu ambasadorii maghiari. Ştirea a fost preluată de la dpa (deutsche presseagentur), care agenţie de presă a ţinut, prin redactorul care a elaborat textuleţul, să ofere cât de cât şi o explicaţie: „Apropierile între Moscova şi Berlin le sunt multor est-central-europeni fundamental suspecte, aducându-le aminte de pactul dintre Hitler şi Stalin.”

Mi-am amintit de această ştire în contextul campaniei electorale din Germania pentru alegerea Bundestag-ului (pe 22 septembrie), alegeri pe care cu mare probabilitate le va câştiga actuala coaliţie condusă de cancelarul Angela Merkel. Dar nu despre această campanie am de gând să scriu, ci despre ceea ce mi-am notat în carneţelul meu la începutul lui ianuarie, pe când mama era internată la clinica dermatologică a Universităţii din Tübingen, iar într-una din zile, având de aşteptat, am răsfoit un număr mai vechi din săptămânalul Der Spiegel (Nr.50/2012).

Printre altele, autorii articolului „Kein Wunder“ („Nicio mirare/Nicio minune“ – o analiză foarte elaborată a guvernului Merkel şi a rolului său european), amintesc şi de cover-story-ul din revista Time apărut în vara lui 2012: Why everybody loves to hate Angela Merkel – „De ce toată lumea adoră s-o urască pe Angela Merkel”. Sună fain de tot, nu? Iar acest titlu grăitor închide cercul deschis odată cu citatul din Orban, incluzându-i şi pe liderii uselişti cu a lor răţoire anti-merkelistă din toiul referendumiadei din aceeaşi vară trecută. Care răţoire nu le-a adus decât ulterioare eforturi disperate (şi poate şi costisitoare…) de-a intra, totuşi, în graţiile Berlinului (îndeosebi din partea lui Victor Ponta).

Dar haideţi să vedem ce mi-am notat eu în carneţel.

Mai întâi, regula de trei simplă privind Europa a Angelei Merkel:

„Cu doar 7% din populaţia mondială, Europa produce aproximativ 25% din performanţa economică a lumii şi suportă 50% din costurile sociale pe plan mondial. Nu trebuie să-ţi fi făcut doctoratul (asemenea lui Merkel) în chimie teoretică pentru a înţelege că Europa are o problemă.“

Trebuie să recunoaştem: nu, nu-i nevoie de niciun fel de doctorat pentru a pricepe că datele ecuaţiei de mai sus reprezintă în esenţă marea problemă a Europei, mai exact: a UE! Şi aceleaşi date explică odată în plus şi temerile multor state occidentale vizavi de afluxul de migranţi estici şi pericolul pe care-l reprezintă – în viziunea populiştilor (a populiştilor, nu a popularilor…) pentru vistieria socială a municipalităţilor expuse. Care populişti nu exagerează doar numărul de migranţi pe care-i văd luând cu asalt piaţa muncii din ţările lor, ci şi numărul acelora care ar urma să profite de substanţialele ajutoare sociale binişor peste venitul mediu din ţările de origine! Uitând îndeobşte că toţi aceia care ajung să muncească cu acte-n regulă în Germania, Olanda, Franţa sau Marea Britanie (iar majoritatea chiar asta fac: muncesc) reprezintă de fapt nişte contributori la bugetul social (pensii, şomaj, ajutor social).

Apoi mi-am mai notat această frază: „Pentru Merkel, lucrurile se prezintă după cum urmează: Germania este puternică, dar nu suficient de puternică pentru a trage după ea o Europă bolnavă.”

Greu de contrazis şi lucrul acesta: Germania chiar s-a dovedit a fi locomotiva economică a Uniunii Europene, dar pe termen lung nu poate tracta ditamai trenul compus din vagoane cu economii bolnave. De unde insistenţa cu care Merkel a tot cerut austeritate şi iar austeritate întru echilibrarea bugetelor naţionale. Care cerinţă i-a adus lui Merkel asemuirea cu Hitler, demonstranţii greci primind-o (pe când a făcut o vizită în Grecia) cu salutul nazist şi arătându-şi… degetul mijlociu! Nu tocmai o formă matură de a-şi arăta dezaprobarea faţă de „doamna de fier” a Europei, dar ilustrând de minune ideea din Time: anume că toată lumea adoră s-o urască pe Merkel. Din păcate n-am putut citi articolul pentru că nu-i la liber, dar ne putem lesne face o idee de ce o groază de europeni, de la greci până la englezi şi de la spanioli până la români adoră s-o urască; lăsându-se pradă la tot felul de clişee facile mai mult sau mai puţin istorice (vezi asocierea cu Hitler): e mai simplu să vezi vinovaţii pentru degringolada din propria ogradă la vecini! Sau la Berlin, în persoana unei femei fără de carismă care conduce un stat care a trecut prin criza economică precum gâsca prin apă. Ceea ce uită toţi haterii Germaniei merkeliene este faptul că economia germană a ştiut să-şi merite succesele, acestea fiind pur şi simplu răsplata pentru bazele ei sănătoase, fără salarii exagerate, fără cereri sindicale exagerate etc.

În fine, ultima frază pe care mi-am notat în carneţel a fost una despre metoda Merkel: „Întrucât se avansează mereu doar cu paşi mărunţi, aproape că nu mai ştie nimeni încotro merge călătoria. Acesta-i avantajul metodei Merkel.”

Aviz amatorilor (în ambele sensuri) de la Palatul Victoria. Cu specificarea că aplicarea metodei aduce beneficii inclusiv cetăţenilor numai şi numai atunci când „călătoria merge” în direcţia cea bună. Care-i aceea? Cred c-o ştie orice contribuabil cu capul pe umeri şi picioarele pe pământ.