Mituri şi tendinţe

În 2009, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a publicat un studiu potrivit căruia 45% dintre cetăţenii români considerau că persoanele vârstnice sunt supuse discriminării. În 2012, CNCD publică un nou studiu, cu un rezultat aproape identic: 44% dintre români consideră că persoanele în vârstă sunt discriminate. Datele sunt confirmate şi de un Eurobarometru din 2012: 46% dintre cetăţenii României considerau că discriminarea faţă de vârstnici este o realitate răspândită în ţara noastră. Cum diferenţa dintre rezultate e mai mică decât marja de eroare, putem conchide că 45% dintre concetăţenii noştri sunt dispuşi să admită că persoanele în vârstă sunt discriminate.

Fireşte, o credinţă destul de larg împărtăşită precum aceasta ar putea fi falsă. Din faptul că mulţi cred că bătrânii sunt discriminaţi nu rezultă neapărat că discriminarea împotriva bătrânilor ar fi un fenomen real. Totuşi, dacă ţinem seama că răspunsul la o întrebare de genul „după părerea dumneavoastră, în ţara în care trăiţi discriminarea faţă de persoanele în vârstă este foarte răspândită, răspândită, puţin răspândită sau inexistentă?” oamenii nu pot răspunde decât ţinând cont de experienţa lor de viaţă şi de ce văd în jur, e dificil să susţinem că credinţa pe care o exprimă în răspunsurile lor nu reflectă realitatea.

Să admitem deci că, în România, persoanele vârstnice sunt discriminate. Oricum, datele ne descriu o realitate tristă şi foarte greu de tolerat. Potrivit Social Justice Index 2014, 36,1% dintre persoanele de cel puţin 65 de ani trăiesc în risc de sărăcie şi excluziune socială. 27,6% dintre vârstnici suferă de lipsuri materiale severe. Cu alte cuvinte, peste o treime dintre pensionari trăiesc în risc de sărăcie, iar cei mai mulţi din această categorie sunt de fapt săraci lipiţi. Problemele apar de fapt cu ceva timp mai înainte: doar 41,5% dintre persoanele cu vârste între 55 şi 64 de ani (încă mai) au un loc de muncă.

Într-o ţară care obţine la capitolul coeziune socială şi nediscriminare un scor de 4,46 (al patrulea din coada listei printre statele membre ale Uniunii Europene – mai rău decât noi stau doar Bulgaria, Croaţia şi Grecia) şi la prevenirea sărăciei un scor aiuritor de 1,08 (la capitolul ăsta doar bulgarii stau mai prost ca noi), veştile pentru cei în vârstă nu pot fi decât proaste sau foarte proaste.

Singura categorie în care sărăcia este mai răspândită decât în rândul bătrânilor este cea a copiilor. 52,2% dintre copiii din România trăiesc în risc de sărăcie, iar 34,4% dintre copii suferă de privaţiuni materiale severe. Mai direct spus, unul din trei copii din Românua nu are ce să mănânce şi cu ce să se îmbrace. Cum am văzut, unul din patru pensionari le împărtăşeşte soarta.

Aici stă, probabil, una dintre sursele urii faţă de persoanele în vârstă. În 2009, 48,9% dintre persoanele de cel puţin 65 de ani sufereau de privaţiuni materiale severe. Aproape unul din doi pensionari! În 2013, cum am văzut, procentul a scăzut la (ceva mai mult de) unul din patru. Prin contrast, în 2009 40,4% dintre copii sufereau de privaţiuni materiale severe, procent care în 2013 scăzuse doar până la 34,4%.

Pe scurt, persoanele în vârstă au fost beneficiarele unor transferuri sociale care au redus cu aproape jumătate numărul celor aflaţi în sărăcie extremă. Copiii, în schimb, nu au beneficiat de transferuri similare. Şi, în virtutea altruismului asimetric (părinţii tind să se sacrifice de dragul copiilor, dar nu şi invers), tinerii şi adulţii cu copii au putut ajunge să perceapă relativul succes al reducerii sărăciei în rândul vârstnicilor ca pe un atac la adresa şanselor de supravieţuire ale copiilor lor – sau ale copiilor în general. (Nu întâmplător candidaţii „de dreapta” din aceste alegeri prezidenţiale au început să se fotografieze cu copii. La fel, în 2010 şi 2011 atacul la adresa „pensiilor nesimţite” a prins cel mai bine la tinerii şi adulţii din clasa mijlocie urbană.)

În ultimă instanţă, electoratul „de dreapta” reproşează vârstnicilor un singur lucru: că îndrăznesc să voteze (şi că votul le aduce beneficii „nemeritate”). În loc să propună soluţii care să combată şi să prevină sărăcia pentru toţi concetăţenii lor, fără discriminare (reamintesc că România a obţinut scorul de 1,08 la capitolul prevenirea sărăciei), „dreapta” preferă să transfere sărăcia de pe un grup pe altul. Iar vârstnicii au fost întotdeauna vulnerabili din acest punct de vedere, pentru că veniturile lor depind (aproape) exclusiv de guvern.

Din acest punct de vedere, ura faţă de pensionari a celor „de dreapta” e inteligibilă din punct de vedere sociobiologic – dar inumană în termeni etici şi dezgustătoare în termeni politici.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist