O carte despre declinul culturii

Am citit întotdeauna cu nedezminţit interes eseurile lui Mario Vargas Llosa. Mi s-a părut la fel de pasionant în eseistica politică (de exemplu în Arme şi utopii, volum tradus în româneşte acum doi ani), cât şi în aceea care abordează chestiuni culturale. El însuşi un personaj extraordinar, Llosa ştie să rămână viu şi autentic în pagina scrisă. E de o admirabilă claritate, îşi pune vasta cultură în slujba unei mereu treze inteligenţe disociative, e un polemist de anvergură, nu acceptă ideile de-a gata şi, rămânând fidel anumitor valori, îşi asumă riscul de a fi taxat drept „anacronic”. Regăsim toate aceste calităţi în Civilizaţia spectacolului (pe care am citit-o în traducerea franceză de la Gallimard, 2015), o reflecţie asupra culturii şi asupra destinului lumii occidentale.

Ideea centrală a cărţii (mai exact spus, ideea care reprezintă punctul de plecare al cărţii) este că, de o bucată de vreme, cultura (aşa cum a fost ea înţeleasă vreme de secole) a fost înlocuită de o civilizaţie a divertismentului. Cultura însemna „un patrimoniu de idei, de valori şi de opere de artă, de cunoştinţe istorice, religioase, filosofice şi ştiinţifice, voinţa de a explora noi forme artistice şi literare”. Era, adaugă Llosa, o busolă ce ne îngăduia să distingem între ceea ce este important şi ceea ce este efemer, între valoare şi impostură. Ei bine, astăzi conceptul de cultură s-a diluat în aşa măsură încât termenul însuşi e folosit în cele mai diferite, neaşteptate şi, de fapt, inadecvate contexte (exemplele ne sunt la îndemână: „cultura punk”, „cultura urii”, „cultura violenţei”, „cultura grămezii la rugby” etc., etc.). Este citată şi Mainstream (2010), cartea lui Frédéric Martel (în paranteză fie spus, Frédéric Martel a fost, la începutul anilor ’90, ataşat cultural la ambasada Franţei de la Bucureşti şi a avut bune contacte cu mediile intelectuale româneşti). Autorul francez vorbeşte despre cultura publicului larg, adică despre filme, televiziune, jocuri video, concerte rock şi pop ş.a.m.d care au înlocuit cultura tradiţională, aceasta din urmă mai supravieţuind doar în ipostazele de cultură de nişă. E un fenomen planetar, arată Martel (iar Llosa nu are cum să nu-i dea dreptate) şi e pentru prima oară în istoria umanităţii când practic toate ţările (indiferent dacă sunt dezvoltate sau subdezvoltate, indiferent de tradiţiile lor) contribuie la proliferarea industriei divertismentului (Hollywood-ul se întâlneşte cu Bollywood-ul, telefilmele americane cu cele braziliene şi turceşti etc.). Valoarea este dată acum de rating şi de profitul comercial. Cum s-a ajuns aici? Iată câteva din explicaţiile pe care le propune Llosa: dezvoltarea economică extraordinară pe care a cunoscut-o occidentul în perioada postbelică, fapt ce a oferit oamenilor mai mult timp liber şi mai multe posibilităţi de distracţie, democratizarea culturii, ceea ce a condus la banalizarea ei şi la privilegierea actului cultural light, facil, accesibil, degringolada criticii de artă (şi, implicit, a criticii literare), neputincioasă în faţa modelor şi a mercantilismului, masificarea – concertele de pe stadioane adună mulţimi de tineri care, într-o orgie de lumini şi de zgomote asurzitoare, par să refacă nişte ritualuri magice primitive (vd. recentul festival Untold de la Cluj, prezentat la tv drept un mare eveniment cultural). Una din cele mai grave consecinţe ale intrării în era civilizaţiei spectacolului este statutul incert pe care l-a căpătat opera de artă: „Astăzi, totul poate să fie artă şi nimicnu este artă, în funcţie de capriciul suveran al spectatorilor, înălţaţi, din cauza naufragiului tuturor canoanelor estetice, la rangul de arbitri şi de judecători, rang rezervat odinioară unor critici”. Orice poate deveni, prin bunul plac al „creatorului”, operă de artă şi, de regulă, aceasta nici nu mai aspiră să se înscrie în durată, ci se doreşte, în chip programatic, efemeră. Artele plastice au ajuns un paradis al şarlatanilor de tot felul, pe care e tot mai greu să-i deosebeşti de artiştii adevăraţi.

O vină majoră în această confuzie generalizată o poartă  antropologii, care au definit cultura drept ansamblul credinţelor, limbajelor, obiceiurilor, costumelor, relaţiilor de rudenie etc. Au fost, poate, animaţi de bune intenţii, urmărind să contreze prejudecăţile rasiste ale occidentalilor. Au obţinut însă un efect pervers: pornind de la principiul că toate culturile participă la patrimoniul umanităţii s-a ajuns la ideea că toate culturile sunt egale şi că înseamnă că adopţi un punct de vedere colonialist şi rasist dacă vorbeşti despre culturi superioare şi culturi inferioare, culturi moderne şi culturi primitive (un muzeu deschis relativ recent la Paris, care trebuia să se numească „Muzeul artelor primitive”, a fost denumit ulterior… „Muzeul artelor prime”! – denumire şi ea abandonată, întrucât s-a văzut – totuşi – că era şi ridicolă şi absurdă). Nu, spune Llosa (riscând – ca şi altă dată – să fie acuzat de incorectitudine politică), nu putem aşeza toate culturile pe acelaşi plan, după cum supralicitarea culturii populare, a „carnavalescului” – ca alternativă la cultura „oficială” – poate să ducă la ştergerea frontierei dintre cultură şi incultură, o frontieră ale cărei linii abia se mai zăresc.

Probabil că mulţi vor considera că scriitorul peruan este, în definitiv, un nostalgic. Se poate. El însuşi ne avertizează că, în societatea spectacolului, intelectualului i se rezervă rolul de bufon. Un rol pe care Llosa refuză să-l joace, spre nemulţumirea galeriei, care aşteaptă trucuri ieftine şi nu adevăruri neplăcute.  

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video