Caută 
1 MIN
Nu vreau o lume second, vreau una primară, adevărată, în care iubirea să fie iubire, prietenia – prietenie, taifasul aşezat şi cheful – symposion. Refuz să-mi dispară elanul, bunăvoia, extazul în faţa unei nopţi de mai sau în faţa lumii aşezate sigur în temeliile ei ancestrale.
În fiecare an de Paşti ni se aduce aminte (nu am să vorbesc neapărat de semnificaţiile creştine) de bucuria de a trăi, precum şi de refuzul urâciunii din afară şi din noi. În legătură cu aceasta, vreau să vă spun un secret al meu: Nu mă interesează politica! Mi-e indiferent cine conduce România. Sigur, am scris pe teme politice şi o voi mai face (oricât mă sfătuiesc „binevoitorii” să mă las), sigur vreau să nu mai văd comunişti şi urmaşii lor. Încolo – nimic. Eu voi trăi la fel. Bine sau prost, totul depinde doar de mine. Nu aştept de la nimeni nimic. Şi atunci am scăpat de multe bătăi de cap. Şi atunci pot trăi alături de ai mei, care mă iubesc şi pe care îi iubesc, un Paşti fericit: soţia, mama, copiii, prietenii. De aceea întorc capul şi nu vreau să văd mutrele alea de la alegeri pe toţi stâlpi, pe toate gardurile (nomina stultorum scribuntur ubique locorum, zice latinul). Le-au lins ploile pe afişe şi acum nu se vede la cei mai mulţi decât o umbră mâzgălită, monstruoasă, iar scrisul scurs pare unul ticluit de vreun oligofren.
Nu vreau să mă copleşească acestea! Nu vreau să trăiesc o viaţă second hand, să-mi creez probleme second hand, să urmăresc vulgare „tăcşouri” second hand, să ascult conducători second hand. Nu vreau să mă copleşească lumea măsluită a lui Ponta şi a Crinului ofilit. Nu vreau România de la televizor a Maimuţeancăi şi a bietului macac Mircea Badea, arătându-şi fundul roşu în direct. De parcă viermănoasa lume a lui Adrian Năstase şi liota lui, a Andreei Marin, a Răduleascăi sau Ciutacului şi a alor frustraţi ori şmecheri, inculţi şi bădărani, care mă fac să-mi pierd încrederea în virtuţile neamului meu, ar exista cu adevărat. Nu, ei sunt doar „pe sticlă”. De aceea nu mă mai uit de vreo trei ani la televizor şi viaţa mi s-a schimbat. Nu mai iau Diazepam, nu mai am insomnii, reuşesc să mă rup de mizeriile din jur, să mă desfăt cu umorul colosal al lui Bohumil Hrabal, încă o dată şi încă o dată cu Andantele 21 al lui Mozart sau cu minunatele partide ale lui Ronnie din chiar aceste zile pascale.
În discuţii cu cei din jur nu intru pe tărâmul minat al discuţiilor politice sau schimb discuţia. Sigur, mutrele alea atârnate pistolocul, cum se zice pe la mine, îmi amintesc de perioada când luam antidepresive cu pumnul, sigur ziarele nu le pot evita: rămân un om al „cetăţii”, trebuie să mă informez, nu am vocaţie de sihastru. Dar sportul, muzica, arta în general mă pot ajuta să trăiesc mai frumos şi să nu mă copleşească toate cele de mai sus.
Acum nu mai au spor asupra mea. Poate să zică oricine ce vrea, eu am devenit foarte tare, foarte stăpân pe mine. De aceea am şi reuşit să mă rup de mizeriile din jur şi să ţin cu Ronnie O’Sullivan, care are un băieţel ochelarist, ce seamănă foarte tare cu băiatul meu când era mic: firav şi ochelarist. De aceea, când am o bucurie, nu trag toate obloanele şi dansez de unul singur în jurul focului: o împărtăşesc tuturor. Prea ne împărtăşim altora numai necazurile, bolile, sărăcia, jalea. Prea suntem bovarici şi cărtăreşti nefericiţi chiar când dau succesele şi bucuriile peste noi, năvălesc cu ghiotura. Nu mă interesează crispaţii, scremuţii, încrâncenaţii, prea serioşii, care râd cinic, tot condamnă şi denunţă. Să nu se creadă însă că am ceva cu serioşii. Dar nu suport decât serioşii senini, serioşii cu (măcar) un strop de umor, care nu sunt înţepaţi, plini de morgă. Desigur, trebuie ca fiecare să avem un fundament de seriozitate, o bază, un suport, pe care să se edifice seninătatea. Altminteri, nu am fi decât nişte fluieră-vânt, nişte uşuratici iresponsabili.
Nu vreau o lume second, vreau una primară, adevărată, în care iubirea să fie iubire, prietenia – prietenie, taifasul aşezat şi cheful – symposion. Refuz să-mi dispară elanul, bunăvoia, extazul în faţa unei nopţi de mai sau în faţa lumii aşezate sigur în temeliile ei ancestrale. Vreau iubirea căţelului meu, care mă linge pe faţă chiar şi atunci când l-am lăsat toată ziua singur. Vreau iubirea soţiei mele, când îmi face cafea şi soarbe o gură din ea, ca să se convingă că aceasta este gustoasă. Nu vreau să mă înstrăinez de simplitatea şi frumuseţea lumii, de o lovitură „cu manta” a lui Ronnie, de gâtul de aur al Ilenei Cotrubaş, de şuierăturile graurilor îndrăgostiţi, de misterul adânc al coamei dealului, când se topeşte în cerul înnoptat…
Cam de acestea vreau… Oare vreau prea mult?!
Radu Părpăuţă este traducător, scriitor şi publicist.
