Omul-fantă şi golul existenţial

Poeţii deschid orizonturi noi ale cunoaşterii umane, pe care filozofii apoi le explorează, scria Martin Heidegger, referindu-se la creaţia lui Holderlin. Heiddeger s-a referit doar la filozofi, dar putem lărgi termenul explorării incluzând în cercul ”profitorilor”, descoperitorilor şi pe fizicieni, pe matematicieni, chiar şi pe biologi şi pe alţi oameni de ştiinţă. Odată cu experimentele poetice, odată cu spargerea canoanelor, s-a extins şi aria interferenţelor. Nu ar fi de mirare, deci, ca poezia să devină o sursă de ”inspiraţie” pentru ştiinţele exacte şi pentru cele adiacente. Chiar şi bioinformatica ar putea găsi puncte de plecare în poezia postmodernă. În fond, cuvântul precede experienţa, aşa cum ipoteza unei teoreme precede demonstraţia. În poezie putem găsi germenii unor ipoteze, ale căror demonstraţii se vor face în viitor. Să ne gândim, de pildă, la poemul Omul-fantă inclus în cele 11 elegii ale lui Nichita Stănescu (dedicat, probabil, nu întâmplător lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel), care ”azvîrle mari piramide/ de vid/ peste mari deşerturi”, cel care ia fiinţă ”venind” şi se umple ”de imagini diforme/ atîrnînd lăţoase de marginile/ existenţei”, cel care – fiind ”în afară pîntec/ şi înlăuntru gură cu dinţi” – ”face înconjurul lumii şi există/ numai cît să ia cunoştinţă cu existenţa.” Din aceste inserţii lirice un inventator din domeniul biocuaticii ar putea construi un mecanism ce ar putea reproduce imaginile din trecutul nostru îndepărtat, având drept combustie ”sufletele morţilor” prezente în atmosfera terestră. Aceste suflete îşi înfig câte un deget ”în respiraţia”, dar şi în conştiinţa noastră. Astfel de sintagme, rostite sibilinic, în momente de dezinhibiţie, pot deschide porţi nebănuite unor teorii şi invenţii viitoare. În fond, creatorul, după cum afirmă însuşi Nichita Stănescu într-o scurtă poezie, nu este altceva decât „o fereastră, un geam, un loc liber prin care cineva îl vede pe altcineva”, iar Dumnezeu, dacă lărgim interpretarea, e o fereastră deschisă în tot şi în toţi, în care sinele se risipeşte în sine. Omul-fantă e o reflexie, el are retina ”lipită de retina lucrurilor”, astfel încât ”se văd împreună, deodată,/ unul pe celălalt, unii pe ceilalţi, alţii pe ceilalţi,/ ceilalţi pe ceilalţi”. Omul-fantă e Dumnezeul tuturor răsfrângerilor, care vine ”din afară”, din lumea lui ”de dincolo” şi chiar mai de departe decât lumea ”de dincolo”. El ne relevă lumea ce ”nu ni s-a dat”, dar pe care o putem inventa fie prin intermediul revelaţiilor, fie printr-un simplu joc lingvistic. Conştient de forţa, dar şi de perversitatea cuvintelor, Nichita Stănescu le accesează pe amândouă, forţând substantivele şi verbele să intre în combinaţiile cele mai neaşteptate. De multe ori, nu-l interesează nici logica, nici sensul enunţurilor, şi nici haloul pe care îl capătă cuvintele în cadrul rostirii poetice. Îl interesează jocul ca atare, jocul de-a poezia care mută cuvintele dintr-o parte în alta a paginii de hârtie, creând anumite structuri şi anumite linii de forţă, în funcţie de disponibilitatea sa psihică. Omul-fantă ia naştere dintr-un astfel de joc. În interiorul său nu e loc „pentru direcţii/ pentru semne” şi aceasta deoarece ”totul e lipit de tot”, pântecul viilor de pântecul morţilor, pământul lui a fi de pământul lui a nu fi, astfel că ”istoria se coagulează încetul cu încetul ”în cuvinte solemne”, iar ”viitorul ni se înfăţişează sub forma unei vorbiri/ pronunţate de nişte guri mult mai perfecte decât ale noastre”. Nichita Stănescu, desigur, nu se referă aici la acele guri străine de care vorbea Eminescu în poezia Melancolie… La Nichita Stănescu e vorba de guri abstracte înarmate cu dinţi aflate în interiorul Omului-fantă, care pentru a lua cunoştinţă de moarte se lasă respirat şi respiră, la rândul său, ”obiecte însufleţite şi neînsufleţite” ca şi cum ar respira aer. Omul-fantă poate fi perceput ca un simbol al spiritului ce părăseşte trupul, răspândindu-se ca un fum în spaţiul din jur. El mai posedă o parte din percepţii şi din imagini sedimentate în conştiinţă, dar din pricina lipsei de gravitaţie interioară, aceste percepţii şi imagini capătă o formă parodică, bufă. Imaginile fiinţelor şi lucrurilor străbat simultan lumi paralele, atârnând ca nişte franjuri pe marginea existenţei. Vorbind despre cele 11 elegii stănesciene, poetul şi criticul Ion Pop e de părere că avem de-a face cu ”simbolul universalei cuprinderi, al totalei îmbrăţişări a lumii”, iar criticul Mircea Martin afirmă că Omul-fantă reprezintă ”aspiraţia noastră spre unitate existenţială şi gnoseologică a lumii, a identificării fiinţei noastre lăuntrice cu Marele Tot. Identificarea aceasta se produce pe un fond imagistic şi sonor aproape dadaist. Poetul intuieşte doar tendinţa suprapunerii, nu şi actul în sine. E ca şi cum am asista la repetiţiile pregătitoare ce preced o lucrare muzicală, unde instrumentele cântă independent unul de celălalt, abordând arii disparate dintr-o simfonie. În acest sens, tindem să-i dăm dreptate criticului Eugen Simion, care percepe Omul-fantă ca pe un divertisment comic dintr-o operă serioasă. ”Comicăria – trage concluzie criticul – este supapa necesară tragicului pentru a nu muri de congestie. Omul-fantă este spiritul pozitivist care trăieşte în lumea aparenţelor. El poate fi identificat cu conştiinţa noastră limitat existenţială.” Eugen Simion mai precizează că ”pentru a nu-l supăra pe zeu”, poetul ”aşază la coda cortegiului un bufon”. Desigur, Omul-fantă poate fi perceput şi din această perspectivă. Da, poate că avem de-a face cu conştiinţa noastră existenţială limitată”. E vorba însă de o conştiinţă decorportată. De aici şi nota bufă, pe linia personajelor destructurate urmuziene. Omul-fantă al lui Stănescu e plin de ambiguităţi şi contradicţii. Venind din afara lui însuşi, Omul-fantă ”adulmecă existenţa şi ia naştere lăsându-se devorat de ea”.

Autorul Necuvintelor a fost obsedat de experiment şi nu de formă. Pe el nu l-a interesat perfecţiunea, ci imperfecţiunea, actul gestaţiei în sine. În acest sens, poezia Lecţie despre cub e semnificativă. Cubul e cioplit dintr-o bucată de piatră desprinsă dintr-o stâncă. E şlefuit până la obstinaţie, dar cu privirea, cu raze de lumină ce ies din ochiul lui Homer. E şlefuit, mai mult ca intenţie, în gând. Undeva în memorie. În momentul în care cubul devine perfect, se ia o daltă şi se sparge un colţ din el, cu scopul de-a transmite un mesaj subliminal privitorilor. În concepţia stănesciană, perfecţiunea formei trebuie să existe mai mult în mintea cititorului, care, devine, la rândul său, autor transformând opera imperfectă în operă perfectă. Această teorie, autorul Necuvintelor a experimentat-o până la saţietate, lărgind mereu graniţele permisibilului. El nu s-a limitat să sculpteze cubul imprefect, ci, prin modul său de-a face poezie, s-a mulţumit la un moment dat să substituie întregului partea sfărâmată. Uneori a mers şi mai departe aplecându-se să modeleze doar forma golului ce desparte partea de întreg. Formula operei imperfecte nu l-a scutit pe autor de riscuri. Într-un fel, şi Nichita Stănescu a căzut ofrandă propriei sale arte, mai bine zis a modului de-a face arta. Putem vorbi şi în cazul lui de sinucidere. A fost vorba, desigur, de o sinucidere mai lentă, practicată prin biciuirea simţurilor. Autorul şi-a pus pe chip masca periculoasă a geniului ce transformă totul în operă de artă. În spatele măştii s-a instaurat golul. Golul cubului imperfect. Care trebuia umplut în fiecare clipă cu ceva. Fie cu poezie, fie cu un adjuvant al ei: alcoolul. Uneori cu amestec de amândouă. ”Presimt cum încep să-mi pierd singurătatea – spune Stănescu într-o frumoasă poezie, intitulată Neobişnuitul firesc – presimt cum unu se toceşte de vînt,/ cum punctul îşi devine sieşi/ larg.” Larg ca un câmp de luptă, în care sinele se luptă cu sine. În lupta aceasta totul se toceşte, se degradează. Unu – simbolul unităţii, al coerenţei creaţiei divine – prinde inconsistenţă, astfel încât punctul (a se citit nimicul, zeroul) devine prea larg pentru sinele prăbuşit în propriul său abis. Pentru ieşirea din impas, poetul face un exerciţiu de exorcizare, căutând să găsească un punct de reper în vidul său existenţial, creat prin destructurarea stărilor şi noţiunilor: Printr-o ciudat de întortocheată ardere de tot. Natură proteică, Nichita Stănescu nu a putut evita golul iscat de noţiunile şi cuvintele pe care le-a vehiculat în poezie. Fisurile create în definţii s-au extins încetul cu încetul în viaţa sa particulară, golindu-l pe dinlăuntru de orice impuls vital.