Orgoliul singularităţii

Povestea e veche şi recurentă, ne acroşează când de ici, când de colo, încât criteriul – dacă ar fi să ne cramponăm totuşi de el – e destul de lax. Însă nu lipsit complet de relevanţă: şi social vorbind, şi în bună parte chiar estetic. Spun asta, deşi nu am în momentul acesta la îndemână nici Clarviziunea orbului (apărută la Arc, în 1996), nici Moartea ca certitudine (Civitas, 1999), volumele care au impus-o pe Luminiţa Dumbrăveanu şi între care, iată, s-au interpus tocmai 15 ani, până la În grădina te iubesc, lansată de curând sub auspiciile editurii Prut Internaţional. Şi e un termen, dacă îl raportezi la frecvenţa cu care alţii scot carte după carte. Gândul obişnuit în asemenea cazuri e la scrupulul auctorial: publică rar ca urmare a unei exigenţe de fond, copleşitoare. Mă rog! Dar nu e întotdeauna exigenţa în chestie, mai ales prin părţile noastre unde scrupulul (de orice fel, apropo) e concurat rău de conjunctură, de variile nevoi, de grija zilei de mâine, de mormanul de facturi. Unui publică în fiecare an pentru că au prins un filon mai bun, nu-şi bat capul prea tare cu demâncarea şi jobul îi satisface măcar pecuniar. Alţii sunt strangulaţi de grijile zilei de mâine, ale zilei de mâine, subliniez, fiindcă majoritatea, oameni de litere sau de târnăcop (iată cum a şters aici capitalismul diferenţele), nu mai pot face proiecte barem pe termen mediu, darămite lung. Atmosfera toxică de provizorat şi bunul mers al literelor, de nu cumva descreşterea lor inexorabilă (minimalismul de care s-a făcut atâta caz la noi şi pe care unii l-au îmbăţişat cu o frenezie analizabilă aproape fiscal trebuie că e un fenomen colateral), iată un raport interesant cel puţin sociologic. Tranziţia n-a lovit numai economia: tăvălugul a trecut direct prin neuroni, încât ratările prin zonă sunt şi perfect democratice, nu doar mioritice.

De altfel, cartea te insolitează printr-un aer retro şi cumva donquijotesc, obstinându-se să ne vorbească într-o limbă revolută – limba frumoşilor patetici de altă dată – şi freventând o categorie de idei de care aproape că nu ne mai aducem aminte. Riscurile de desuetudine sunt imense, dar dacă un om de talia autoarei (presar foarte bun, în treacăt fie zis: meşteşug încastrat pe caracter; e de manual demisia ei în debutului primului mandat al lui Voronin) şi le asumă, trebuie să vedem aici şi o anume intenţie polemică sau, cel puţin, un orgoliu al singularităţii. Noul val ne-a obişnuit cu dezabuzarea, cu micile – ori marile – obscenităţi, cu bizara voluptate pentru aspectele morbide, ba chiar purulente, metafora de altă dată e adesea în premisa unor zgomotoase desfăşurări epice; noua poezie e un pariu întru tensiunea pe spaţii cât mai largi şi ca să nimereşti în punctul în care focalizează, trebuie să faci câţiva paşi îndărăt de la text. Aici, dimpotrivă, e o poetică de rit vechi, ca să zic aşa. Am regăsit, de pildă, grandilocvenţa din illo tempore, care îţi permitea să compari zilele frumoase cu Limba Română (cu majusculele pline de patos ale epocii!) sau să vorbeşti de o anume fiinţă dacică de soare… În fond, principiul unei ingenuităţi de dincolo de calcule şi conjuncturi, în total deziteres de paradigmă, care poate spune propriu, mai frust, adevărat, decât sonurile prefabricate, în schimb autentic. Luminiţa Dumbrăveanu n-a vrut să-şi aproprieze formule sau să participe la o viziune percepută ca fiind comună şi deci alienantă. Poezia aceasta comunică în primul rând, e ascetică în măsura în care nu practică spectacolul şi ostentaţia: „această fereastră întredeschisă/ e ca o peşteră în care/ luna-şi ademeneşte victimele// sunt una dintre ele/ romantică – ostatică/ şi nu-mi pasă deloc/ dacă lumea mă crede/ ruptă de lume”.

Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova 

Publicitate și alte recomandări video