Oricât s-ar scandaliza CEC-ul…

Nu am timp şi nici nu ştiu dacă e cazul pentru o revistă cât de cât relevantă a poncifelor puse în circulaţie cu prilejul turului recent încheiat. Ar spune totuşi ceva, mult peste aşteptări chiar, despre felul în care înţelege elita să-şi trateze humusul. Şi, un pas mai încolo, ceva despre esenţa acestei entităţi din care, ca să anticipez cu toată siguranţa, scrupulele lipsesc cu desăvârşire, iar cinismul proliferează într-o veselie.

Nenorocirea e că niciunul din cei doi – Sandu şi Dodon – ajunşi prin abandonul unuia şi sforile altuia (plus, desigur, ocultele asiduităţi de peste Ocean), nu e stricto sensu breaz, cu merite pe care să poţi paria. Unul şi-a speculat funcţiile şi mult-puţina putere de influenţă şi cam aşa şi-a încropit averile. A stat la Ministerul Economiei şi a dat undă verde contra cost unor exporturi în detrimentul altora: toată şmecheria, simplisimă dar al naibii de eficientă. M-am uitat deunăzi pe o anchetă în acest sens: dacă nu avea sub fese fotoliul ministerial şi discrecţia deplină de a tăia şi spânzura (în schimbul unor recompense din ce în ce mai barosane, ca să repet), Dodon ar fi fost, poate, un bun administrator prin vreun local, iar noi, e-he, n-am fi avut habar de fericirea pe care am fi trăit-o să nu-l vedem zilnic pe micul ecran, pe tot felul de panouri, pe paginile de gardă ale ziarelor şi revistelor, cu chipul său de infantă bine hrănită, persistând într-un infantilism bizar. Pentru că insul e şi somatic execrabil: o cumplită potriveală dintre fizionomie şi ideile din dotare, puţine, dar ţepene, ne-am convins.

Maia Sandu este, şi ea, din nefericire, o apariţie din neant, cu un parcurs impetuos, într-un timp-record, până, iată, în sacramentalul tur doi, dar fără consistenţa (uşor recognoscibilă, de altfel, chiar dacă nu faci parte din media şi nu ai nici o idee de psihanaliză, să zicem) personalităţii. Nici atunci când era şefă la Educţie, nici acum când îşi ia elanuri mesianice nu mi-a dat impresia că vorbeşte în nume propriu, că spune chestii asumate, apropriate chiar. Ce m-a izbit dintotdeauna e tonul ăsta imperturbabil, nefrisonat de nicio angoasă: o siguranţă prin delegaţie, cum ar veni. E un om în carne şi oase, bineînţeles, dar te frapează printr-o neverosimilă impersonalitate. Pare o voce generică mai degrabă, decât una, totuşi, particulară.

Nu ştiu dacă exprim bine această stranie dar destul de obstinată impresie. E poate şi pentru că lucrurile s-au polarizat atât de mult, încât cei doi, înaintea facultăţii lor umane, ne arată un statut de exponent şi, spunând Sandu, subînţelegm, cu mic, cu mare, Occident, NATO etc., Dodon personificând în contrapartidă teroarea alogenilor sau, mă rog, ceea ce încearcă presa de dreapta şi analiştii abonaţi la granturile europene să ne inculce. Cumva, două fantoşe, care se bat pe o scenă uriaşă, absorbindu-ne – restul cu drept de vot – într-o altă realitate, oarecum paralelă ăsteia în care ne încolţesc facturile, iar prezentul ni se strânge ca un lasou în jurul gâtului. De aici, într-un fundal pe care abia îl prezumăm, o senzaţie umilitoare de butaforie.

Funcţia fiind, şi ea, una mai mult de mucava, prezidenţialele noastre par de departe o mică râcă de orgolii geopolitice: reprezentanţia e aici (cu tot tacâmul şi dichisul, ca pe la casele mari), semantica însă e departe în culise şi, oricât s-ar scandaliza CEC-ul, de exemplu, şi sfintele firi democratice, e de pus totuşi întrebarea dacă votul nostru este, într-adevăr, hotărâtor…

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova