Pe urmele cărţilor pierdute

Scriitorul italian Giorgio Van Straten ne propune o călătorie neobişnuită, şi anume să-l însoţim pe urmele unor cărţi pierdute. Eseul său Poveştile cărţilor pierdute (2016; traducerea franceză, apărută acum câteva luni la editura Actes Sud, a optat pentru titlul Cartea cărţilor pierdute) se ocupă de câteva cazuri pe cât de notorii pe atât de enigmatice,  pentru că, pe de o parte, cărţile respective au rămas de negăsit, iar pe de altă parte motivele dispariţiei lor sunt, cel mai adesea, destul de confuze. E vorba, aşadar, despre opere despre care avem cvasi-certitudinea că au existat fără să ştim însă cu precizie ce conţineau. Nu intră aici, s-a înţeles desigur, cărţile anunţate, cărţile proiectate de către autori, dar proiecte niciodată materializate. Exemplele sunt nenumărate. Stendhal e un adevărat campion al proiectelor abandonate, la fel Baudelaire care anunţa fel de fel de romane şi nuvele cu titluri senzaţionale (Negresa cu ochi albaştri, Amanta virgină, Nebunul rezonabil şi frumoasa aventurieră etc.), apoi doctorul Watson care pomeneşte titlurile unor aventuri ale lui Sherlock Holmes pe care Conan Doyle nu le-a scris niciodată, de genul „Respingătoarea poveste a lipitorii roşii şi a oribilei morţi a bancherului Crosby” etc., etc. Categoria cărţilor pierdute este incomparabil mai complexă şi are, pentru autorii respectivi, puternice implicaţii existenţiale.

Iată, de pildă, Memoriile lui Byron. Există indicii serioase că acolo marele poet englez vorbea fără reţineri despre dubla sa orientare sexuală, textul fiind distrus de executorii testamentari întrucât în Anglia începutului de secol XIX homosexualitatea era un subiect scandalos (pedeapsa cu moartea pentru homosexuali a fost abolită abia în 1861). Ipoteza lui Van Straten este că, în ce priveşte comportamentul, Byron era bisexual (dovadă multele cuceriri feminine, dar şi aventurile cu bărbaţi tineri) pe când orientarea lui sexuală era, de fapt, dată de homosexualitate. Dacă în cazul Memoriilor lui Byron avem a face cu un act de cenzură comis de persoane din anturajul foarte apropiat al scriitorului, la Hemingway a fost vorba de o crasă neglijenţă dublată de ghinion: prima soţie a prozatorului, Hadley Ridcharson, pierde la Paris, în Gare de Lyon, o valiză în care se găseau cele dintâi încercări narative ale lui Hemingway. O pierde e un fel de a spune: de fapt lasă valiza în compartiment, coboară pe peron să-şi ia ceva de băut, iar când se întoarce valiza dispăruse. Neglijenţă, desigur, dar nici Hemingway nu era mai breaz: scriitorul a recuperat manuscrisul celebrei sale cărţi Sărbătoarea continuă în noiembrie 1956, atunci când directorul hotelului Ritz i-a semnalat că lăsase acolo în custodie, la sfârşitul anilor ’30 (!), două lăzi cu diferite obiecte şi documente… Era tocmai cartea despre tinereţea sa pariziană, iar Hemingway se afla acum la a patra căsătorie… Cu Bruno Schulz trecem în registrul tragic: Schulz a fost ucis, în împrejurări aflate sub dublul semn al derizoriului şi al absurdului, de un ofiţer nazist, iar odată cu moartea lui dispare şi manuscrisul romanului Mesia, pe care scriitorul îl considera opera vieţii sale. Povestea tragică a lui Schulz s-a prelungit mult în timp deoarece marele istoric Bronislaw Geremek, fost disident şi, după 1990, ministru de externe al Poloniei, a murit într-un accident de maşină întorcându-se dintr-un oraş ucrainean unde i se semnalase că s-ar fi găsit manuscrisul romanului. Avea Geremek manuscrisul cu el? Nu vom afla niciodată, pentru că în accident maşina  a  ars complet.

În cazul lui Gogol misterul e învăluit într-o ceaţă şi mai deasă. Se ştie că Suflete moarte trebuia să fie o trilogie din care ne-a rămas doar prima parte. A pus Gogol pe foc, chiar cu zece zile înainte de propriul sfârşit, după ce traversase o criză mistică şi obsedat fiind de idealul perfecţiunii formale, volumul al doilea al romanului? Cine ar putea răspunde cu absolută certitudine la această întrebare? Tot focul a distrus manuscrisul unui roman la care Malcolm Lowry lucrase nouă ani; scriitorul se retrăsese în Columbia Britanică, regiunea cea mai vestică a Canadei, iar un incendiu i-a mistuit, într-o zi a anului 1944, cabana în care locuia.

Tulburătoare este povestea lui Walter Benjamin. Fugind din Paris de nazişti, ca să scape de persecuţiile rasiale, strălucitul filosof şi eseist german încearcă să treacă ilegal frontiera franco-spaniolă. Strânge la piept o valiză neagră, în care spune că s-ar găsi scrieri ale lui la care ţine enorm. În urma unui absurd şi nefericit concurs de împrejurări, traversarea frontierei eşuează. Benjamin – disperat – se sinucide, iar valiza dispare pentru totdeauna. În fine, Van Straten reconstituie sinuciderea, în februarie 1963, a marii poete Sylvia Plath. Rămân în urma ei mai multe manuscrise, pe care soţul, Ted Hughes, el însuşi poet, le publică ulterior, cu excepţia jurnalului intim al Sylviei din ultimele luni de viaţă şi a manuscrisului unui roman neterminat. În privinţa jurnalului, Hughes a explicat că el conţinea lucruri care ar fi putut, mai târziu, să-i şocheze pe cei doi copii ai lor. Argument ce stă, totuşi, în picioare. Dar în privinţa romanului Hughes nu a oferit nici o explicaţie.

Aceste poveşti ale unor cărţi pierdute sunt, după cum vedem, şi poveşti existenţiale, nu o dată de un dramatism impresionant. Cărţile pierdute, scrie Giorgio Van Straten, ne oferă posibilitatea să le imaginăm şi să le reinventăm. Sunt, prin urmare, asemenea cărţilor reale, prilejuri de reverie şi de reflecţie, ceea ce, într-un fel, le redă – măcar în parte – viaţa pe care au pierdut-o.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor