Plecarea

– Şi eu?

– Şi tu, de asemenea, nu cred că mai poţi fi trezit la realitate. Priveşte-ţi mâinile cum se mişcă asemenea aripilor unei mori de vânt…

– Am obosit, răspunse omul din camionetă, lăsându-se greoi pe bancheta metalică lipită de cabină.

Acum putea vedea partea de răsărit a oraşului: clădiri mai vechi şi mai nou purtau urmele aceleiaşi delăsări. Faţadele blocurilor avea pe-alocuri tencuiala căzută. Clădirile vechi fuseseră năpădite de vegetaţie. Iedera acoperea pereţii, ca o perdea deasă, sângerie. Burlanele caselor erau înfundate de ierburi şi de cuiburi râncede de păsări. Lângă hornurile de pe acoperiş creşteau tufe ruginii de arţari şi, pe ici-colo, câte un mesteacăn. Oriunde ţi-ai fi aruncat ochii, vedeai aceeaşi decădere. Vântul împingea frunzele îngrămădite pe străzi, descoperind ici un picior desculţ, ceva mai încolo câte un chip, semănând de la depărtare cu un hrib putred, sau chiar părţile intime ale trupurilor ce zăceau zile, luni sau chiar ani în şir, fără să se mişte în vreun fel, ascunzându-se sub stratul gros de frunze. Se pare că venirea anotimpului rece le trezea instinctele aflate de obicei, chiar şi în toiul verii, în hibernare. Căci, odată cu căderea brumei, mădularele leneşilor se învârtoşau ca din senin şi, răzbătând prin stratul de frunze putrezite, îşi iţeau cu sumeţie în sus pălăriile tumefiate, semănând cu nişte ciuperci otrăvitoare. Deşi femeile zăceau în dreapta şi în stânga bărbaţilor pline de dorinţi, niciunul dintre leneşi nu încerca să-şi satisfacă în vreun fel dorinţa; astfel că din vreme-n vreme deasupra frunzelor căzute ţâşnea un jet albicios, fierbinte, ca jetul de balenă, răspândind un miros de smirnă şi de mosc. Păsările se grăbeau să ciugulească lichidul alb, vâscos, învârtindu-şi ciocurile albe şi roşii prin mulţimea de ştremeleaguri blegite. Văzând spectacolul acesta, chipul omului din camionetă fu străbătut de un rictus. Privind în gol, el îşi aminti de perioada glorioasă a muncii sale, când profitând de indolenţa şi de inerţia de care erau cuprinşi bărbaţii, satisfăcea pe rând, de obicei în zilele impare, dorinţele ascunse ale părţii feminine, navigând de pe un trotuar şi de la un pat la altul. Acum amintirea aceasta îi răscolea golul din suflet. „La ce bun, îşi spuse el. Sămânţa mea a fost aruncată pe un câmp sterp. N-a răsărit nimic în urma mea şi nici n-o să răsară. Şi, totuşi, nu înţeleg un lucru: cum pot trupurile acestea inerte, lipsite de voinţă şi de instinct de apărare, să adăpostească înlăuntrul atâta dorinţă, atâta poftă de împreunare?” Şi omul din camionetă privi de la depărtare mătărângele învârtoşate ce se iţeau prin frunze, dinlăuntrul cărora se prelingea un lichid alb-verzui, ce degaja acum, după cum i se păru, miros de pucioasă.

– Ai ceva să-ţi reproşezi?, întrebă necunoscuta.

– Conştiinţa mea e tulburată, spuse omul din camionetă. Cum aş putea să scap de coşmarul pe care îl trăiesc?!

– Există, totuşi, o mică şansă, îl consolă vizitatoarea.

– Spuneţi-mi ce trebuie să fac. Sunt pregătit pentru orice.

– Salvarea ta poate să vină dintr-un singur loc.

– Care? De unde? De la cine?

– De la oamenii aceştia ce zac în letargie. Dacă reuşeşti ca ei să se revolte sau să crâcnească împotriva ta, vei fi salvat. Vei putea muri.

– Dacă mor, cu ei ce-o să se întâmple?!

– De ce ai grijă de soarta altora şi nu te gândeşti la a ta?! Dacă tu mori, poate că ei, încetul cu încetul, se vor trezi din amorţeală.

– Deci, privită din această perspectivă, moartea mea e un fel colac de salvare pentru ei?! Ceea ce spuneţi e absurd!

– Întotdeauna absurdul exprimă o mare doză de-adevăr.

– Şi în ce mă priveşte, acesta-i adevărul?!

– O parte din el.

– Mai există şi o altă cale pentru ieşirea din impas?

– Alta nu există, răspunse doamna.

– Bine, m-am resemnat.

– Nu trebuie să fii resemnat, ci pregătit să-ţi accepţi destinul.

– Daţi-mi, totuşi, un sfat. Cum ar trebui să procedez?

– Deocamdată nici eu nu ştiu ce sfat să-ţi dau. Ar trebui mai întâi să văd bolnavii aceştia mai de-aproape.

– Să văd bolnavii mai de-aproape, murmură ca pentru sine omul din camionetă. Păi, cine vă opreşte?!

– Nu ştiu. Poate dumneata sau poate chiar ei înşişi.

– Eu?, ridică din umeri omul harnic. Nici într-un caz. Poftiţi, aveţi cale liberă. Puteţi merge în orice loc. Din partea mea nu există nici o oprelişte. Cât despre ei, ce aş putea să spun?! Lor puţin le pasă, de fapt nici nu sesizează, dacă sunt vizitaţi sau nu. Nu sunt deranjaţi nici de păsări, nici de rozătoare, care mişună peste tot. Cade ploaia, cade bruma, vine frigul, iar trupurile lor nici nu tresar. Par să fie imuni la intemperii, dar şi la trecerea timpului.

– Vreau să mă conving de asta, răspunse vizitatoarea, pornind din loc de-a curmezişul străzii ce traversa oraşul în diagonală, intersectându-se cu alte străzi. 

Trena rochiei sale neobişnuit de lungi se târa ondulându-se uşor peste grămezile de frunze. În faţa şi în spatele necunoscutei se rostogoleau ghemotoacele de şoareci şi de şobolani, hârjonindu-se într-o joacă nesfârşită. Semănau cu nişte mingi cenuşii ce se rostogoleau pe stradă, printre maşinile abandonate, fără însă s-o atingă. Paşii ei uşor, noptatici, alunecau prin frunzişul putred. Era o zi splendidă de toamnă. Câţiva nori străjuiau pe cer, lumina era însă limpede, iar adâncimea bolţii nesfârşită. Un soare alb-gălbui, iţindu-şi razele printre norii gârbovi, lumina peisajul autumnal şi dacă n-ar fi fost mirosul de dejecţii ce stăruia-n oraş, necunoscuta s-ar fi bucurat în toată voia de priveliştea aceasta mirifică ce i se deschidea în faţa ochilor. Mirosul de excremente o făcea însă să-şi ducă mereu batista îmbibată cu parfum spre locul unde ar fi trebuit să fie nasul. Chipul ei oval, lipsit de trăsături, era scuturat de câte un acces de tuse, menit, probabil, să ascundă greaţa. Silueta înaltă a necunoscutei se apropia de fiecare loc unde zăceau leneşii căzuţi în nesimţire. Îi cerceta atent pe fiecare, aplecându-se asupra feţelor puhave năpădite de frunze, pe care le dădea cu grijă la o parte, folosindu-se de evantai. Le întredeschidea pleoapele grele adumbrite de somn. Le lua pulsul. Le asculta bătăile inimii, apoi le controla reflexele. Pe necunoscută o nedumerea faptul că deşi pulsul leneşilor era aproape normal, bătăile inimilor lor se auzeau rar, venind parcă dintr-o altă lume. Reflexele funcţionau şi ele stins, abia perceptibil. Lovind rotulele, picioarele leneşilor rămâneau mult timp inerte, apoi se mişcau într-un ritm lent, întinzându-se şi destinzându-se alene. Vizitatoarea încercă să-i facă să vorbească. Dar buzele leneşilor refuzau să se deschidă. Un vag surâs le lumina, totuşi, feţele puhave, albe, cu pielea moale, ca un aluat dospit. Apropiindu-se de ei, mădularele unora se îmbăţoşau, azvârlind în aer un jet de grăunţe cald, multicolor, ce se împrăştia pe frunzele din jur. Ştremeleagurile altora, ce stătuseră învârtoşate până atunci, se înmuiau plecându-şi capetele ruşinate în frunzişul veşted. Vulvele femeilor păreau să stea în aşteptare cu labiile întredeschise, în aşteptarea seminţei bărbăteşti ce se împrăştia în jur. Totuşi, la cea mai mică atingere, cuprinse de un tremur, ele se închideau la loc, asemenea cochiliilor unor scoici înfricoşate de orice atingere. Trecând pe lângă ele, necunoscuta le acoperea cu frunze.

Omul din camionetă mergea târându-şi paşii în urma ei. Cu inima strânsă aştepta verdictul.

După ce înconjurară străzile, mergând dintr-un capăt al oraşului în altul, reveniră în piaţa publică, oprindu-se lângă statuia ecvestră. Aici doamna îşi întoarse faţa ce se afla la câţiva paşi în urma sa.

– Ce spuneţi?, o întrebă el. Mai am vreo şansă?

– Mă tem că nu, răspunse vizitatoarea.

– De ce?, o întrebă el. Am văzut că oamenii aceştia nu sunt lipsiţi cu totul de instincte.

– Aşa este, răspunse cu un glas uşor răguşit necunoscuta. Instinctele lor s-au conservat în mare parte, atâta cât să-i ţină într-o stare inconştientă. Conştiinţa lor însă s-a atrofiat aproape cu totul. Ei par să vieţuiască într-un loc în care lumea aceasta se îngemănează cu cealaltă. De aceea e greu să revină la starea lor iniţială. Eu îmi exercit voinţa şi puterea asupra sufletelor vii, şi, întrucâtva, şi asupra celor moarte. Priveşte, oamenii aceştia nu sunt nici vii, nici morţi. În locul unde le hălăduieşte conştiinţa mâna mea nu poate ajunge. Acolo unde sunt, unde au ajuns împinşi de avântul tău necugetat, ei nu pot nici să trăiască, nici să moară.

– Şi ce e de făcut acum?

– Eu am încercat, după cum vezi, să te ajut, dar încercarea mea n-a avut nici o izbândă. Încercă să faci şi tu ceva după ieşirea mea din scenă.

– Ce?, întrebă omul cel harnic, stând cu umerii căzuţi în faţa ei.

– Nu ştiu. Rămâi cu bine. Nu dispera. Şansa apare de multe ori când nu mai crezi în existenţa ei.

Publicitate și alte recomandări video