Portretistul Grigore Ilisei

„Chipurile“, pe care verbul le prinde în rama unor asemenea pagini, „sunt cele interioare, mai de adâncime, miza superioară a artei portretului dintotdeauna şi loc de conjuncţie între privirea autorului de ficţiune na­ra­tivă, un simţ aparte al gazetarului la întâlnire cu oameni şi, locuri şi poate, şi ecouri, venindu-i dinspre maeştri ai şevaletului, apropiaţi şi familiari: Dan Hatmanu sau Călin Alupi (de pildă). Semnele unei atare înclinări apar mai la tot pasul. „Insurgentul“ Ioanid Romanescu, dar „om de o delicateţe niponă!“, „armura de idealist nativ“, violenţele şi candorile lui Cezar Ivănescu, „un continuu freamăt şi neastâmpăr“, la George Lesnea, „şăgălnicia şi verbul ca o floretă“ ale truverului-epigramist, un „senzitiv cu o acuitate vie sub o aparentă somnolare şi o natură a mistuirilor lăuntrice“: Victor Mihăilescu-Craiu, „un trup noduros de ţăran şi o alura princiară“: Călin Alupi, ori, mai mult decât me­tafora „cumpănirii“ în efigia „omului de carte şi de scris“ Liviu Leonte, în fine „înalt, subţiratic, plutea peste lume şi contingent“, despre pictorul Eugen Ştefan Bouşcă… Şi câte altele!

Coloana vertebrală, cea care unifică, din adânc, şi polarizează culegerea de pagini adunate în timp e neîndoielnic elogiul muncii roditoare, adus unor vocaţii înnobilate de creativitate artistică şi intelectuală. Când cei despre care scrie îi sunt cunoscuţi mai îndea­proape, portretele capătă şi mai multă vibraţie, o împletire organică de informaţie, evaluare şi definire, cu detaliile sugestive şi cu demnitatea lapidară a multora dintre titluri: Dărui­to­rul (compozitorul Viorel Munteanu), Nemu­ritorul, cel cinstitor al muncii (Valeriu D. Cotea), Înţelepciune şi aristocraţie (Constan­tin Ciopraga), Un model de împlinitor al rosturilor (Alexandru Zub), Zugravul cu satul în glasşi penel vrăjit (pictorul Ion Grigore), Trudnicul boem (Emil Iordache), Aristocratul ideilor şi banchetele lui spirituale (criticul de artă Dan Hăulică), Un grijitor al frumosului (Claudiu Paradais). Un reflex stilistic al ace­leiaşi preocupări pentru o clară reliefare a esenţialului, care distinge şi defineşte.

A-i cunoaşte, cu adevărat, pe cei por­tretizaţi, este frecvent a-i însoţi în întoarcerile în spaţiu şi timp către vatra personalităţii de mai târziu, descifrându-le, acolo, semnele timpurii, ca în Scobinţii pornitului pe şotii şi năzbâtii Dan Hatmanu de odinioară, versiune „la izvoare“ a unei „priviri agere şi necanonice asupra lumii“, cu lirismul şi ironia/ auto ironia ei, sau tot aşa de revelator, alături de Al. Zub la Vârful Câmpului şi la Şendriceni, cu ecourile lor, de etos al „muncii fără preget“, ca „lege a legilor“. Şi atelierul artistului, sau biroul de lucru ticsit de cărţi îşi primesc astfel o dimensiune temporală a continuităţii. Nu le poţi despărţi imaginea de acele rădăcini, care înseamnă şi timp, şi spaţiu. Cum nu-i poţi gândi pe Paul Miron şi Elsa Lüder separaţi de Casa cu Olane, nici pe Ion Alexandru Angheluş de cuibul său atât de deschis prietenilor, ca George Bălăiţă şi Theodor Codreanu.

Tonalitatea stilistică a cărţii datorează mult laudei aduse constant prieteniei şi colegia­lităţii. O pildă evocă pe „pânza vremii“ rectitudinea morală şi intelectuală a marelui savant Petru Caraman, dar este şi o reverenţă făcută universitarului Ion H. Ciubotaru, biograful, editorul şi exeget al marelui etnolog, coleg de studenţie, vârstă dinspre care, altădată, vine imaginea de atunci a lui Cezar Ivănescu, ală­turi de Cristian Simionescu şi Octavian Stoi­ca. Pătrunderea în „atelierul meşterului faur“ (Marcel Chirnoagă) rămâne îngemănată cu gratitudinea faţă de artistul Dragoş Pătraşcu. Lauda, în posteritate, pentru un mare actor, este totodată şi pentru teatrologul Sorina Bălănescu, autoarea cărţii „Surâzător comediantul trecea: Miluţă Gheorghiu“, scrisă „cu mintea şi cu inima“. Relaţia cu Ştefan Bănu­lescu e pusă în întregime sub semnul „prieteniei tăcute“, portretele profesorilor Constan­tin Ciopraga şi Alexandru Husar stau vecine în sumar, metaforă a apropierii lor de o viaţă.

„Oleacă de taifas“ nu era rodul unui capriciu de dicţionar regionalist, ci afirmarea, cu humor, a unei apartenenţe de vatră culturală, distinctă, ce a Moldovei noastre.

Coana Valerica (Valeria Sadoveanu) şi serile de la Văratic, sau cele „la sfat cu doamna Lily“ (Ştefana Velisar-Teodoreanu) fac să reînvie povestea trăită a poemelor sadoveniene din DAIM, ori sociabilitatea aparte de la Viaţa Românească, din jurul lui Ibrăileanu, cel în preajma căruia „înfloreau oamenii“. Fălticeni-monamour, ca şi Ceasuri de spo­vedanie cu Ion Irimescu, sau paginile despre Birlic gravitează în jurul unui spaţiu nu numai înnobilat de cultură, ci şi iubit. O carte care rămâne expresia unei neostentative apartenenţe la spiritul Moldovei (şi de peste Prut) şi, în special, a ataşamentului faţă de climatul şi valorile Iaşului şi ale Fălticenilor.t

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, critic şi istoric literar

Publicitate și alte recomandări video