Prezentul repetabil. Meditaţii la criza americană VI

Scriam săptămâna trecută că omul dorinţelor este, prin natura sa, un individ solipsist şi anomic. Pentru el, libertatea înseamnă dreptul de a face ce vrea, potrivit dorinţelor sale. Orice obstacol în calea împlinirii cât mai rapide a unei dorinţe este interpretat ca un factor constrângător. Astfel, prin producţia de serie potenţial nelimitată orientată către dorinţele indivizilor, singura specie a libertăţii care în vechime era accesibilă doar tiranilor (şi pe care doar aceştia o apreciau) a devenit accesibilă oricui. Şi, cum această specie a libertăţii este proprie omului dorinţelor, iar acesta este omul noii lumi, capacitatea de a acţiona conform bunului plac a devenit singura specie a libertăţii accesibilă astăzi – sau, în orice caz, cea mai răspândită formă de expresie a libertăţii.

Lumea omului dorinţelor se caracterizează prin dispariţia proprietăţii private – înlocuită cu dreptul de posesiune asupra unor bunuri volatile – şi prin dispariţia liberului schimb. Pentru a fi liber, un schimb trebuie să îndeplinească două condiţii. Pe de o parte, cei angajaţi în schimb trebuie să fie proprietarii (sau cel puţin posesorii de drept) ai bunurilor care fac obiectul schimbului. Pe de altă parte, agenţii schimbului trebuie să fie angajaţi fiecare în respectarea libertăţii celuilalt, ceea ce presupune cel puţin că schimbul are loc în urma unei negocieri.

Dar producţia de serie mare, combinată cu o invenţie de la sfârşitul secolului al XIX-lea – eticheta de preţ – a făcut posibile magazine din ce în ce mai mari, în care prezenţa proprietarului nu mai este obligatorie. În plus, transformarea magazinelor în corporaţii de afaceri (în sensul modern al termenului) a făcut ca ele nici măcar să nu mai aibă proprietari, de vreme ce acţionarii nu sunt şi nici nu pot fi proprietarii corporaţiei. Prin urmare, negocierea dintre client şi vânzătorul-proprietar a devenit imposibilă. Cu alte cuvinte, liberul schimb a devenit imposibil. Vânzătorul s-a transformat într-un distribuitor, care execută câteva sarcini mecanice, iar clientul, la rândul lui, a devenit un simplu consumator.

Pe scurt, formula care caracterizează noul tip de capitalism este: liberă concurenţă fără liber schimb. În lumea veche, libera concurenţă era o extensie firească a liberului schimb. În lumea nouă, libera concurenţă se întemeiază pe indiferenţa faţă de libertatea celuilalt. Iar singura specie a libertăţii care permite acest lucru este cea solipsistă, a capacităţii de a acţiona exclusiv conform propriilor dorinţe. Aceasta este singura specie a libertăţii individuale care nu doar că nu poate genera libertatea celuilalt, dar nici măcar nu o poate susţine. Indivizii nu îşi devin astfel ostili, ci doar indiferenţi unii altora.

Libertatea clasică – capacitatea de a acţiona conform voinţei proprii (nu a propriilor dorinţe), cu obligaţia de a nu restrânge celorlalţi această capacitate – îşi pierde astfel sensul, împreună cu toate practicile derivate din ea. Aceasta şi pentru că voinţa este un instrument de disciplinare, de orientare a acţiunii în funcţie de nevoile proprii, astfel încât ele să poată fi eventual împlinite. Pofta, dimpotrivă, este un instrument de orientare a acţiunilor în funcţie de propriile dorinţe ale individului. Şi, cum noi nu mai trăim în lumea nevoilor umane, ci în cea a dorinţelor, libertatea voinţei a fost înlocuită cu libertatea de a dori.

Este important să înţelegem că noua lume nu este rezultatul vreunei conspiraţii. Dorinţele sunt şi ele specifice omului, iar lumea societăţii de consum nu ar fi putut înlocui nici societatea de masă şi nici lumea clasică dacă nu ar fi oferit avantaje pe care celelalte tipuri de lume nu le pot oferi. Spre deosebire de lumea clasică, cea a societăţii de consum oferă o abundenţă fără precedent, mereu volatilă, dar mereu prezentă. Şi, spre deosebire de societatea de masă, ea e capabilă să ofere diversitate. La toate acestea trebuie să adăugăm faptul că satisfacerea unei dorinţe nu presupune acel efort şi acea disciplină continuă necesare pentru împlinirea nevoilor.

Banii sunt singurul lucru necesar pentru satisfacerea dorinţelor – şi ei au devenit disponibili cu ajutorul a două instrumente financiare. Primul dintre ele este cartea de credit, a cărei utilizare s-a generalizat la începutul anilor ’90 ai secolului trecut. Derivatele de credit sunt al doilea instrument; ele au fost inventate în 1995, iar utilizarea lor s-a generalizat la începutul secolului al XXI-lea. Derivatele de credit reprezintă un instrument extraordinar, prin care riscul a putut fi transformat, pentru prima dată, într-o marfă ca oricare alta, capabilă să fie tranzacţionată pe o piaţă.

Factorii care au general societatea de consum – producţia de serie potenţial nelimitată şi orientată către dorinţele consumatorilor, corporaţia modernă de afaceri şi libera concurenţă – s-au reunit de pe la jumătatea anilor ’70 ai secolului trecut. Douăzeci de ani mai târziu, erau deja disponibile instrumentele financiare necesare pentru a perpetua noul tip de lume. Derivatele de credit au transformat băncile în intermediari între vânzătorii şi cumpărătorii de risc, astfel încât creditele au devenit din ce în ce mai accesibile nu doar pentru investitori, ci şi pentru consumatori. Iar la începutul secolului XXI, lumea societăţii de consum avea deja la îndemână toate elementele care să-i permită să funcţioneze.

Într-un fel, criza de acum seamănă foarte bine cu cea care a generat Marea Depresiune, cu aproape un secol în urmă. Ambele sunt crize ale unui început de lume. La sfârşitul anilor ’20 ai secolului trecut, societatea de masă era deja instalată. Noutatea instrumentelor financiare care îi permiteau să funcţioneze este cea care a generat criza. La fel şi acum – criza a fost cauzată de lipsa de experienţă în operarea cu derivatele de credit şi de credinţa că, odată ce instrumentul necesar a fost descoperit, utilizarea lui este infailibilă.

Dar asemănarea se opreşte aici. Unul dintre efectele primei crize l-a constituit întemeierea statului asistenţial (care a fost şi instrumentul principal de rezolvare a crizei). Efectele crizei de astăzi vor fi cu totul diferite, pentru că omul dorinţelor este întrutotul diferit de omul-masă. La sfârşitul ei ne vom instala definitiv în feudalismul corporatist al fericirii eterne şi al uitării perpetue, în paradisul mereu evanescent al prezentului repetabil.