Războiul Originii lumii

Din 1995 încoace, vizitatorii Muzeului Or­say – bastionul impresioniştilor francezi – pot admira, între numeroasele opere expuse, un tablou al lui Gustave Courbet, al cărui titlu, L’origine du monde („Originea lumii“), pare în total contrast cu motivul reprezentat – un nud feminin amputat la extremităţi (cap şi picioare), exhibând cu ostentaţie, „fără perdea“, întreg dispozitivul genital, anturat doar de o pilo­zitate abundentă. Anterior norocoasei achiziţii publice, ultimul proprietar (nimeni altul decât filosoful şi psihanalistul Jacques Lacan) îl numise Terre de l’érotisme, sugerând astfel posibilitatea unui larg câmp de receptare.

Scandalul iscat de lucrare a fost pe măsura ine­ditei „mănuşi“ aruncate în ochii privitorilor. Rea­lism excesiv, naturalism frivol – au spus unii; sfidare şi neruşinare – au clamat alţii. Mulţimea in­terpreţilor specializaţi în rafinate decodări semantice – fie cauţionanţi şi îngăduitori cu autorul, fie virulenţi şi acuzatori – a sporit de îndată notorietatea micului tablou. Raliaţi lui Courbet, hermeneuţii „bine­voitori“ au mizat pe supoziţia, deseori confirmată prin asedii analitice istovitoare, cum că în operele marilor artişti evidenţele sunt înşelătoare. Ar fi fost imposibil ca semni­fi­caţia tabloului să rămână la nivelul frust şi licenţios al reprezentării. Sensul trebuie să fi fost alterat cu premeditare şi oferit drept nadă exegetică lectorilor subtili sau inteligenţi.
Este L’origine du monde o lucrare metaforică sau metafizică, aşa cum sugerează titlul? Ori, din contra, una pornografică, îndrăzneaţă până la tri­vial, destinată uzului privat? Ce s-ar fi putut citi „dincolo“ de aparenţele etalate de însuşi autorul? Un protest artistic radical, sancţionând academismul desuet – pe de o parte, dar şi fariseismului moral cultivat de o lume depravată – pe de alta? Emanciparea de minciună şi prejudecăţi? Decla­raţia de sinceritate a unui pictor care ne anunţă că arta nu (mai) are nimic de ascuns? Manifestul detabuizării sexului, odată cu abandonul falselor pudori? Un elogiu al feminităţii epurate de accesorii cosmetizante? O metaforă a genezei şi a generării naturale, în descendenţă matriliniară?    
Astfel de supoziţii par a fi contrazise de câteva fapte dezvăluite recent şi lipsite cu totul de parfum speculativ: lucrarea a fost una comandată, există dubii în privinţa formei originare a acesteia, titlul nu aparţine autorului, ci muzeografilor de la Orsay. Dacă aşa stau lucrurile, mai poate fi lecturat tabloul lui Courbet într-o cheie „spirituală“, simbolică ori conceptuală? Care este, în realitate, povestea tabloului mult-disputat?
Comanditarul – spun istoricii – pare să fi fost un nobil turc, Khalil-Bey, reprezentant al Imperiului Otoman la Sankt Petersburg. Spirit aventuros, acesta contactase o boală venerică în compania prostituatelor ruse, iar tabloul solicitat lui Courbet, în 1866, când se afla la Paris, trebuia să ilustreze o campanie oficială împotriva proli­ferării sifilisului. Morala campaniei? Feriţi-vă de ispitele cărnii, pentru că vă puteţi îmbolnăvi! Colecţionar de lucrări cu tentă erotică (Baia tur­cească al lui Ingres, de pildă, era tot în posesia lui), Khalil-Bey i-a dat în cele din urmă o destinaţie selectivă, foarte restrânsă, ferindu-l de privirile eventualilor curioşi. Ulterior, aflat în fali­ment personal, va fi obligat să-şi înstrăineze achi­ziţia, tabloul trecând prin mai multe mâini înainte de a se reîntoarce în Franţa.
S-au scris zeci de studii privind presupusa iden­titate a modelului pictat, lucru anevoie de stabilit cu precizie datorită precarităţii indiciilor oferite de autor. O recentă descoperire schimbă însă radical datele problemei, provocând în media franceză un adevărat război al opiniilor. Despre ce este vorba? În posesia unui anticar parizian a intrat de curând un tablouaş, nesemnat şi nedatat, repre­zentând capul unei doamne. Jean-Jacques Fernier, unul din specialiştii în pictura lui Courbet, a fost imediat de părere că tabloul găsit este partea lipsă a celui original. Aşezat în prelungirea primei lucrări, pare să completeze ceea ce lipsea: capul personajului până mai ieri anonim. Istoricii de artă l-au şi identificat în persoana irlandezei Joanna Hiffernan (supranumită Jo), un model cunoscut la vremea respectivă, amantă a pictorului american James Whistler (prieten, admirator şi discipol al lui Courbet). Se pare că frumoasa Jo i-a mai pozat şi în alte ocazii lui Courbet, iar relaţia dintre ei depăşise binişor cadrele strict convenţionale. Pentru a nu fi recunoscută în tabloul vândut turcului, Courbet i-ar fi detaşat capul, confecţionând o piesă distinctă, cu o altă destinaţie.
Din februarie încoace, publicaţiile din Hexagon îşi dispută cu fervoare propriile argumente. „Paris Match“ susţine punctul de vedere al „tranşării“ operale, socotind că în sfârşit perso­najul misterios şi-ar fi redobândit faţa. Dacă „operaţia“ este confirmată de experţi, titlul dat arbitrar ar trebui cumva revizuit. În „Le Nouvel Observateur“, François Jost – semiolog, profesor la Sorbonne Nouvelle – este de părere că acesta ar trebui să denumească ceea ce se vede, adică Portretul domnişoarei Hiffernan, nu ceea ce se presupune. „Le Figaro“ şi „Le Monde“ susţin, dimpotrivă, că ipoteza decupajului iniţial este greu de dovedit, şi că tabloul trebuie să-şi păstreze aura de „onorabi­litate“ deja câştigată.
Ultimul argument anti-speculativ, la fel de me­diatizat, a apărut de curând în spaţiul virtual. Frode Steinicke, un artist danez, utilizator de Facebook, şi-a plasat tabloul lui Courbet drept fotografie de profil, absolvindu-l de orice conotaţie licenţioasă sau de vulgaritate. Imediat însă, cenzorii site-ului de socializare au intervenit ştergând postarea, pe motiv că ar promova obscenitatea. Nu la fel se văd lucrurile în incinta muzeului parizian, prin care se perindă anual milioane de vizitatori. Metafizică sau promiscuitate? Grea dilemă, greu război…

Petru Bejan este profesor universitar doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza“