Caută 
1 MIN
Numai pe acest picior de plai alcoolemiile sunt doar foarte mari, vinovaţii întotdeauna şi de-a dreptul bestiali, iresponsabili sau criminali, autorităţile mereu de-o incompetenţă vecină cu colapsul, supravieţuitorii în stare extrem de gravă şi opinia publică mereu în alertă maximă.
Consumatorii de ştiri au băgat de seamă că în calendarul zilnic al informaţiilor oferite de mijloacele de informare în masă un loc de cinste este rezervat accidentelor de tot felul. Nimic nu se încadrează mai firesc în schema telejurnicului ori în macheta unui tabloid decât catastroficul cotidian. Chiar şi atunci când nu se întâmplă nimic semnificativ, adică nimic demn de a fi relatat sau filmat, un accident cât de mic tot poate fi pescuit din apele vieţii. Pentru gazetarul cu state vechi de plată, realitatea nu e altceva decât suspansul dintre două accidente.
Concomitent cu tradiţia relatării la cald sau la rece a tot felul de groaznice, cumplite şi teribile accidente s-a fixat, în timp, şi o paletă diversă de tehnici de punere în scenă a groaznicelor, cumplitelor şi teribilelor întâmplări. Profesioniştii ştirilor şi-au dat seama că sucul audienţei poate fi mai bine stors dacă realitatea e decorată în mod adecvat. Regula de bază e simplă: cu niţel make-up până şi cel mai urât chip al lumii poate trece drept frumuseţe exotică şi răpitoare. Aşa au apărut, de pildă, reporterii-personaje, actori de circumstanţă care se dau drept pompieri dacă e vorba de un incendiu, drept paramedici dacă e vorba de vreun accident de circulaţie, drept meteorologi dacă se anunţă vreo vântoasă ori drept trupeţi de elită dacă se iscă vreun conflict armat. Tot de niţel machiaj e nevoie şi pentru a-i introduce pe platourile de fimare pe analiştii, experţii şi scientologii rutinaţi în mici şi mari dezastre, de la unghii rupte subit la detonări neprevăzute de ogive nucleare. În sfârşit, pentru dramatizări cât mai emoţionante, fotoreporterii, cameramanii şi editorii au învăţat tehnici neortodoxe de captare şi asamblare a realităţii. Close-up. Slow-motion. Marşarier.
Tot acest teatru scurt al accidentelor funcţionează fără reproş graţie unor limbaje ritualizate şi livrate cu promptitudine de la caz la caz. Există tipare ale ştirilor despre calamităţi naturale, după cum există scheme ale ştirilor despre accidente de muncă. Se găsesc fraze-cheie pentru orice, de la hainele pătate din greşeală în timpul unui dineu oficial până la scurgerile întâmplătoare de informaţii clasificate.
Acest imens bazar de cuvinte şi imagini asociat accidentelor are, în jurnalismul românesc, câteva note distinctive. Să o contemplăm pe cea mai importantă.
O constantă a ştirilor despre accidente este isterizarea. Odată ajuns la faţa locului, reporterul se simte obligat să intre în panică. Nu de puţine ori, figura crispată a gazetarului şi tonul său marţial, de pistol-mitralieră, contrastează puternic cu feţele indiferente ale curioşilor adunaţi să caşte gura la teribilul, groaznicul şi cumplitul eveniment. Cele mai elocvente sunt ştirile despre animale salvate de la moarte. Salvatorii, cât mai mulţi la număr, se agită şi se îndeamnă bărbăteşte la acţiune, proprietarul se dă – conform surselor – de ceasul morţii, localnicii se adună ciotcă la locul accidentului, vaca se zbate în mocirlă, iar reporterul se îneacă în torente de cine/ ce, când, cum, unde şi de ce. Ce poate fi mai credibil decât un spectacol foarte zgomotos, cu discrete note de ridicol! Vorba aceea: se screm munţii şi se naşte un şoarece.
Alteori, în cazurile considerate foarte grave şi extrem de grave, isterizarea atinge notele înalte proprii unei simfonii a distrugerii. Toată lumea se isterizează, unii pe bună dreptate, alţii pur şi simplu de pomană: victime, privitori şi salvatori, reporteri, moderatori şi comentatori, purtători de cuvânt, oficiali şi surse. Se adună ipoteze şi se elaborează scenarii. Se caută explicaţii şi se cer detalii. Se comentează acerb, cu aplomb şi se cer cu vehemenţă demisii. Evenimentul e răsturnat pe toate feţele pentru că, nu-i aşa?, oamenii trebuie informaţi corect şi cât mai amănunţit.
Marele Hitchcook s-ar îngălbeni de invidie dacă, prin absurd, ar putea petrece o seară în faţa micului ecran din care se revarsă scurt-metrajele de şoc şi groază ale accidentelor româneşti. Totul e la cote maxime. Nu există grade intermediare de intensitate şi nici discernământ.
În aceste horror-Mioriţe ale zilelor din urmă superlativul e întotdeauna absolut şi excesiv. Numai pe acest picior de plai alcoolemiile sunt doar foarte mari, vinovaţii întotdeauna şi de-a dreptul bestiali, iresponsabili sau criminali, autorităţile mereu de-o incompetenţă vecină cu colapsul, supravieţuitorii în stare extrem de gravă şi opinia publică mereu în alertă maximă. Numai pe această gură de rai, martorii şi publicul sunt cât se poate de oripilaţi, şocaţi, îngroziţi ori terifiaţi. Vorba cronicarului, se sparie gândul de atâta spăimoşenie livrată zilnic, în doze cât mai mari şi la ore de maximă audienţă!
Scenariile apocaliptice şi retorica catastrofică ne invită, ne dirijează, ne somează să participăm, fiecare după puteri, la o descătuşare atomică de emoţii violente şi imposibil de controlat. Raţiunea a murit, trăiască emoţia! Sfârşitul se apropie şi trebuie să fim pregătiţi. Cu fiecare accident, suntem mai aproape de marea trecere. Pregătiţi popcornul, trageţi berica mai aproape, reglaţi ecranul la distanţa potrivită şi aşezaţi-vă cât mai confortabil în fotoliu. În această vară, ca în fiecare an, se difuzează un nou sezon din sfârşitul lumii. În câteva minute, după publicitate!
Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi
