Caută 
1 MIN
Numai oamenii haini şi pestriţi la suflet îl corelează pe „jurnalist” cu „şpagă”, „mită” şi alte asemenea cuvinte urâte. Un adevărat cavaler al cuvântului are întotdeauna grijă să se implice activ în împărţirea dreptăţii, conform principiului „cu cât mai mult, cu atât mai bine”.
Istoria recentă ne-a arătat în mod repetat că lumea presei româneşti, departe de a fi o rezervaţie de îngeri, e o lume măcinată de necazuri şi nevoi. Fără a avea la dispoziţie un sondaj de opinie asupra credibilităţii pe care o au mijloacele de informare în masă, e greu de spus cât de multă încredere mai are populaţia în instituţiile media. Dar chiar fără a sta pe terenul certitudinilor statistice se poate observa cu ochiul liber că scandalul recent izbucnit între Antena 3 şi RTV va avea ca efect discreditarea consistentă a presei româneşti. Ca şi cum nu ar fi fost suficient că meseria de ziarist a intrat în zodia stigmei, conflictul deschis purtat cu toate armele de către cele două trusturi semnalează că drumul pe care au apucat-o furnizorii de ştiri are ca punct final săparea propriei gropi. Ceea ce au început cei de dinafară va fi dus la bun sfârşit de cei de dinăuntru.
Nu cred că ne îndepărtăm foarte mult de adevăr dacă apreciem că, la nivel de stereotip, ziaristul zilelor noastre este perceput ca un cavaler al norocului, sau, şi mai rău, ca o fiinţă maliţioasă, mincinoasă şi făţarnică, cu alte cuvinte, un mercenar aservit unor interese oculte. Cum s-a ajuns, dară, ca în două decenii să se treacă de la imaginea jurnalistului bun la cea a ziaristului rău? Din multitudinea de motive care pot fi invocate merită să ne oprim preţ de câteva fraze la fibra morală a oamenilor care lucrează în mass-media.
Este evident că mulţi ziarişti sunt, în ciuda stereotipului negativ, oameni de ispravă care îşi fac meseria aşa cum le dictează conştiinţa şi etica profesională. Dar, ca în orice meserie, pădurea are şi uscături. Şi ce poate fi mai toxic pentru meseria de jurnalist decât lipsa filonului moral? În absenţa caracterului, lumea presei poate naşte monştri cu faţă umană pentru care onoarea e o plăsmuire mai frumoasă decât epopeile homerice.
Dacă în alte profesii uscăturile sunt, de regulă, îndepărtate, în pădurea foşnitoare a presei româneşti s-a petrecut un fapt curios. În loc să fie date la o parte, unele din seminţele rele s-au fixat şi mai bine şi au crescut falnic, astfel încât, pe alocuri, tare greu mai e să vezi pădurea din cauza buruienilor! Ce altceva se poate deduce dacă e să privim cu atenţie la câteva exemple notabile din trecutul apropiat?
Numai în democraţia noastră originală sunt cu putinţă atât de multe libertăţi că până şi biblicul Adam din sânul lui Avram ar păli de ciudă.
Numai în democraţia noastră e posibil ca un fost director de ziar să ajungă senator şi vrednic făcător de legi după ce pe seama lui s-au pus practici de magie neagră precum şantajul, coordonarea de campanii de presă violente şi injuste sau orchestrarea de atacuri sub centură contra onorabililor confraţi.
Numai pe la noi e posibil ca un fost redactor-şef adjunct al crucişătorului presei româneşti să pozeze în Făt-Frumos şi model de probitate profesională după ce oamenii legii l-au luat la bani mărunţi pe motiv că l-ar fi şantajat pe şeful unei instituţii a statului.
În sfârşit, numai prin aceste locuri binecuvântate de Domnul cu tot felul de specii şi specimene e posibil ca ziariştii meşteri în răsucirea cuvintelor să adune bani şi capital de imagine prin ameninţare, intimidare şi umilire.
Dacă te gândeşti la asemenea cazuri mai că îţi vine a crede că scopul scuză mijloacele, iar şantajul creează avantajul. Iată cum ar trebui să arate, în lumina activităţii remarcabile depuse de jurnalişti vestiţi şi respectaţi precum SRS, dl. Chireac, DD în direct sau alţi corifei ai presei româneşti, noile reguli de etică profesională pentru ziarişti:
1. În numele libertăţii de exprimare se poate face orice. Reporterul propune, şeful dispune. Dacă nevoia o cere, „subiectul” recalcitrant trebuie re-educat cu duhul blândeţii. Nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie trecut cu vederea.
2. În capitalismul postcomunist, până şi tăcerea e de vânzare-cumpărare. Un bun ziarist ştie când şi pentru cât să tacă, mai ales dacă tăcerea este însoţită de „probe” contra celor nervoşilor gălăgioşi.
3. Ziaristul nu poate fi corupt, ci convins. Ce poate fi mai bun pentru libertatea de exprimare decât o cultură a dialogului în care cererea şi oferta se negociază amiabil, discret şi în condiţiile pieţei?
4. Cine-mparte, parte-şi face. Numai oamenii haini şi pestriţi la suflet îl corelează pe „jurnalist” cu „şpagă”, „mită” şi alte asemenea cuvinte urâte. Un adevărat cavaler al cuvântului are întotdeauna grijă să se implice activ în împărţirea dreptăţii, conform principiului „cu cât mai mult, cu atât mai bine”.
5. Nu există ziarişti buni şi ziarişti răi, ci oameni naivi şi întreprinzători abili. Un jurnalist pur-sânge ştie că apa, aerul şi fraierul se găsesc pe toate drumurile, iar oportunitatea nu bate la uşă de două ori.
Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi
