Simpaticilor susţinători ai ateismului ştiinţific

Folosesc acest prilej, această provocare a „Ziarului de Iaşi“, spre a supune atenţiei domniilor voastre unele nedumeriri. Negaţi existenţa lui Dumnezeu şi vă sprijiniţi, în acest act, pe descoperirile uimitoare ale ştiinţei. Vedeţi în credinţă un mod neraţional de ra­portare la realitate, un soi de plăs­muire a unei omeniri înfricoşate de forţele naturii, şi susţineţi că ceea ce se cuprinde în Sfintele Scripturi, în referatul creaţiei ex nihilo (din nimic) a lumii de către Dumnezeu, ar fi doar un basm. Abia acum ştiinţa ar veni să ne lămurească chestiuni fundamentale de cosmogonie şi cosmologie.

Ştiinţa pe care o invocaţi vor­beşte acum despre Big Bang, despre momentul în care, dintr-un „punct“ în care era concentrată toată materia, printr-o explozie iniţială, ar fi apărut universul, a cărui expansiune este, de atunci, continuă. Dar ce a fost dincolo de acest punct la care ajungem derulând în sens invers acest proces (sesizat prin studierea galaxiilor care, fără excepţie, se îndepărtează de noi)? De ce să ne oprim la un anume „punct“ şi de ce nu ducem până la ultimele consecinţe raţionamentul nostru, „strivind“ punctul până când acesta devine un… „nimic“? „Să sparie gândul“ cumva că, procedând astfel, am ajunge la convingerea că toate sunt aduse din nefiinţă la fiinţă de Creatorul „cerului şi al pământului“?

Fizica de azi vorbeşte despre „Modelul Standard“, ce cuprinde o lungă listă de particule fundamentale, rezultat al efortului depus spre a descifra care sunt ultimele „cărămizi“ ce stau la baza materiei. Din acest Model lipsea tocmai mult discutatul (şi postulatul) boson Higgs (aşa-zisa „particulă a lui Dumnezeu“), singurul care ar fi responsabil de masa tuturor particulelor şi, implicit, a tuturor lucrurilor. Este acest Model o certitudine, un fapt extras din observaţie, din experiment, din tot ceea ce are la dispoziţie ştiinţa ca instrument de lucru sau este o ipoteză de lucru? Când Dumnezeu spune: „Fă aceasta şi vei fi viu“ (Luca 10, 28) este un îndemn la a făptui din credinţă. Când omul de ştiinţă spune: „Avem un model teoretic pe care ne bazăm în explicarea realităţii“, atunci ce este? Nu un îndemn la a crede? De altfel, Max Planck, celebrul savant premiat cu Nobel, avea puterea să admită că „oricine este implicat serios în muncă ştiinţifică de orice fel realizează că deasupra porţilor de intrare în templul ştiinţei sunt scrise cuvintele: «Trebuie să ai credinţă». Este o calitate de care un om de ştiinţă nu se poate dispensa“.

Evident că nu puţine probleme ridică şi teoriile cu privire la originea vieţii şi a omului. Aici lucrurile sunt şi mai simple şi au fost admirabil sintetizate de un exemplu care ilustrează, în acest caz, diferenţa dintre o poveste şi un fapt ştiinţific. Când un broscoi sărutat de o prinţesă se transformă într-un prinţ, noi obişnuim să numim asta ca fiind doar o poveste pentru copii. Când broscoiul s-a transformat însă într-un prinţ, dar după milioane sau miliarde de ani, numim asta evoluţionism şi îl etichetăm ca fiind ştiinţific. Hai că sunteţi de o simpa­tică naivitate!…

În plus, chiar dacă vă surprinde, aflaţi că nu există niciunde în Biblie sau în teologia ortodoxă îndemnul „crede şi nu cerceta“. Cercetaţi, fără prejudecăţi, şi veţi cunoaşte Adevărul. Adversarul credinţei celei ade­vărate nu poate fi ştiinţa. Dimpotrivă, cer­cetările ştiinţifice au a confirma adevărurile credinţei. Opusul cre­dinţei în Dumnezeu este doar lipsa de onestitate şi credulitatea!