Solenoid. Viaţa de după literatură (II)

Cum realitatea pe care protagonistul vrea să o mărturisească şi, în acelaşi timp, să o facă inteligibilă scriind-o este una ieşită din comun, în afara tiparelor, diaristul, care consemnează meticulos istoria anomaliilor sale, îşi declară aversiunea faţă de orice formă consacrată a literaturii, faţă de roman mai ales. Singura tensiune acceptabilă este cea mistică: „Aşa trebuia să fie literatura ca să-nsemne ceva: o levitaţie deasupra paginii, un text pneumatic, fără nici un punct de atingere cu lumea materială. Ştiam că n-aveam să scriu nimic care să fie săpat în foaie, îngropat în şanţurile şi canalele ei asemenea unor sarcopţi semantici, aşa cum scriau toţi povestitorii, toţi autorii de cărţi «despre ceva». Ştiam că nu trebuie să scrii cu adevărat decât Biblii, decât Evaghelii şi că destinul cel mai mizerabil de pe pământ e al celui care-şi foloseşte propria minte şi voce ca să rostească vorbe care nu i-au fost niciodată dictate şi puse în gură: falşii profeţi ai tuturor literaturilor”. Iată miza extraordinară, orbitoare a scrisului. Iată cauzalitatea negării literaturii, ca discurs impotent, steril, condamnat la automatisme tehnice. Scriitorul, în acest înţeles radical, care nici nu mai e, de fapt, un scriitor, ci mai degrabă un profet, un sfânt, iese din limita adevărului propriu: autoritatea sa se hrăneşte, în sens medieval, din autoritatea mesajului pe care îl transmite. Adevărul său nu este unul inventat, compus, creat, ci unul revelat. Literatura ca discurs revelat – aceasta este utopia Solenoidului!

Dar revelat de cine? Iată întrebarea-cheie, care ne va ajuta să ajungem în punctul central, din care pulsează toată această viziune extraordinară, incontrolabilă nici măcar de către autorul ei. Ei bine, nu de o divinitate pe care scriptorul să o recunoască, ci de singura transcendenţă pe care personajul-narator o admite, o acceptă: propriul ego. E vorba de un ego dilatat, paranoid, sursă unică şi destinatar unic al unui univers alternativ, pe care îl creează, căruia i se supune, pe care îl descrie, dar pe care nu îl cunoaşte decât pe măsură ce îl aproximează prin scris, de care se teme şi de care este fascinat, pe care îl domină şi de care este dominat. Solenoid este o carte lipsită de personaje. Oricât ar părea de vii, de implicate în poveste, acestea sunt simple fantoşe, reactualizate de imaginaţia documentată a naratorului-demiurg (Mina Minovici, Nicolae Vaschide) ori simple voci, în orice caz, prezenţe eterice, lipsite de carnalitate, care gravitează episodic în jurul singurei prezenţe accentuate, ubicue a cărţii: cea a personajului care scrie şi care se scrie. Care nu se mulţumeşte să-şi înregistreze avatarurile, fantasmele, trăirile diurne, visele, coşmarurile, ci ţine să îşi inventeze, să scoată la lumină o lume peste care să troneze asemenea unui zeu. De aceea, Solenoid este cartea unui orgoliu uriaş, al unui orgoliu de zeu. Scriind, retrăgându-se din lumea tridimensională şi visând la cea în patru dimensiuni, la realitatea de dincolo de realitate, personajul, modestul şi aparent ştersul profesor de literatură, un fel de autist superior, se proclamă zeu peste un infinit univers microscopic: acela al acarienilor, ar sarcopţilor. Sunt pagini vizionare splendide, care se susţin în sine, chiar dacă nu au protecţia unui scenariu epic liniar, coerent.

Solenoid este şi cartea spaimei de moarte. Chiar dacă această temă nu este atacată frontal, la modul literal, întregul „desen din covor” o înfăţişează, uzând, în exces totuşi, de scene care nu pot fi înţelese altfel decât alegoric, cum ar fi cele în care statuia Damnării învie, striveşte un om, levitează şi, în final, declamă versete dintr-o evanghelie necunoscută, cea din manuscrisul Voynich. La fel, incursiunile în interiorul trupului, ca şi metamorfozarea protagonistului în sarcopt, descinderea sa într-un univers invizibil, dar egal în diversitate cu cel ordinar, fenomenologic acceptabil, pe care trebuie să îl salveze cu preţul sacrificiului de sine sunt acceptabile tot la nivel alegoric. Sunt, spus pe şleau, grandioase deliruri alegorice. Mai ales că dezlegarea o dă însuşi autorul şi nu o dată, cu sensibilitatea sa hiperbolizantă, romantică, dar conştientă de romantismul său titanic: suntem sarcopţi în epiderma lumii. Sau, cum spune bibliotecarul Palamar, fascinat de lumea microscopică, invizibilă, dar de o diversitate nesfârşită a sarcopţilor, „suntem şi noi acarienii unei lumi superioare, atât de uriaşă încât iese din puterea percepţiei noastre”.

Moartea şi spaima de moarte duc la nebunia structurală a manuscrisului care este Solenoid. Răul există în lume, face parte din structura sa celulară, din ADN-ul ei; răul este moartea, care pune totul sub semnul provizoriului. Luciditatea nu ajută la estomparea acestei conştiinţe ultragiate, ci o intensifică. Solenoid este o carte despre disperare, o carte disperată despre conştiinţa morţii, despre imposibilitatea, romantică în esenţa ei, dar, în fond, etern umană, de a face pace cu această condiţie. Salvarea nu e în lume, salvarea este în depăşirea a tot ce mai este uman. Solenoid este şi o carte despre măreţia, despre frumuseţea, despre eroismul omului care se opune morţii. Neputinţa sa este totodată şi victoria sa. Toată arta lumii, toată marea literatură a lumii este neputincioasă. Nu devenim nemuritori numai pentru că citim literatură. Şi nici măcar atunci când reuşim să o scriem. Dar reuşim altceva: sfidăm moartea. Chiar aşa, într-o confruntare fără sorţi de izbândă. Personajul lui Cărtărescu, cel care scrie această istorie fundamental incoerentă, se ipostaziază în rolul unui zeu dispus să se sacrifice nu pentru a mântui lumea, ci pentru a o consola. Pentru a-i da certitudine că, în pofida morţii, existenţa are sens. Că viaţa, chiar dacă se încheie într-un punct pe care nu îl determinăm, este, în fond, incomensurabilă, nesfârşită, de o bogăţie pe care moartea nu i-o poate interzice. Ceea ce se pierde în durată se recuperează în intensitate. Iar din durată omul poate evada. Prin scris, prin vis. Aşa cum Bucureştiul decolează în finalul cărţii.

În pofida defectelor evidente, pe care nici măcar nu are cochetăria de a şi le ascunde, Solenoid este o carte singulară, inclasabilă. În mod evident una dintre cărţile-eveniment, unul dintre experimentele cele mai îndrăzneţe şi mai riscante ale unui mare scriitor.

O carte a salvării disperate prin literatură, înţeleasă ca discurs auto-revelat.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”

Publicitate și alte recomandări video