SWITCH ON (III)

După cum am tot încercat să arăt în nenumăratele mele intervenţii în mass-media, titlul de Capitală Europeană a Culturii nu se dă pe merit. Adică nu îl primeşte oraşul cel mai reprezentativ din punct de vedere cultural sau cu cele mai mari fonduri şi investiţii alocate culturii. Acest titlu este acordat unui proiect. Un proiect care schimbă faţa oraşului şi care aduce o agendă de evenimente noi ce pot fi după aceea continuate cu alte fonduri şi care pot contribui la dezvoltarea zonei în următorii ani.

Această perspectivă asupra culturii, văzută ca un vector de dezvoltare a oraşului şi nu ca o simplă consumatoare de resurse, reprezintă tema centrală a politicii Uniunii Europene în domeniu şi ea este pusă în practică prin obiectivele urmărite de programul Europa Creativă, singurul destinat finanţării proiectelor care încurajează industriile culturale sau creative, între care filmul (activ la Iaşi doar prin actori) reprezintă un domeniu privilegiat. Fac aceste precizări pentru că punctul nodal al dosarului de candidatură nu îl reprezintă nici Teiul lui Eminescu, nici cine ştie ce năzdrăvănie iconoclastă a vreunui artist "social", nici măcar viaţa culturală bogată a oraşului, ci grila logică dintre resurse, agendă şi rezultate. Şi, mai ales, ce rămâne în oraş după ce se termină anul în care a fost, oficial, o capitală europeană a culturii.

Aici, între relaţia de coerenţă dintre mijloace şi efecte se joacă miza acordării titlului şi asta explică de ce, în ultimii ani, au câştigat nu atât marile oraşe cu un potenţial cultural şi financiar consistent, cât oraşe mici cu un proiect inteligent care au putut convinge că pentru comunitatea de acolo proiectul înseamnă ceva şi care au putut demonstra că obţinerea titlului îi ajută la ieşirea din sărăcie şi înapoiere economică. Din această perspectivă, fără să cunosc proiectele celorlalte oraşe (cu excepţia Clujului care, narcisist, şi l-a postat pe internet cu aerul că e deja perfect şi că nu mai e nimic de schimbat sau îmbunătăţit acolo) aş credita cu şanse foarte mari, de principiu, un oraş cum este Sfântu Gheorghe, care aplică în numele Ţinutului Secuiesc.

Revenind la candidatura Iaşului, dacă (ne)implicarea comunităţii este unul dintre punctele noastre nevralgice, care va atârna greu în balanţă, efectul de dinamizator economic pe care obţinerea titlului l-ar putea avea este, dimpotrivă, un argument destul de serios în favoarea noastră. Contrar părerii generale, faptul că guvernul continuă discriminarea oraşului şi a regiunii prin slaba alocare de resurse publice şi prin blocarea proiectelor de anvergură în domeniul infrastructurii (refuzul ministrului clujean al transporturilor de a aproba autostrada pentru Moldova fiind un exemplu scandalos) poate fi folosit, ca în judo, drept un element ce poate răsturna siituaţia în favoarea noastră: iată de ce avem nevoie de titlu, ca să punem presiune pe autorităţile centrale care vor fi astfel obligate să aloce fonduri şi să facă investiţii pentru oraşul desemnat drept Capitală Europeană a Culturii. Aşa s-a întâmplat şi în alte ţări.

Bugetul asumat de Consiliul Local (uşor optimist, după părerea mea) nu e nici mare, nici mic. El trebuie doar să fie sustenabil, adică să putem demonstra că poate fi asigurat în ciuda alocărilor rahitice din ultimii ani pentru proiecte culturale (atenţie, ceea ce e luat în consideraţie e bugetul pentru proiecte, nu totalul finanţărilor pentru funcţionarea instituţiilor de cultură din Iaşi care cuprind banii alocaţi festivalurilor precum şi investiţiile în reparaţii sau infrastructură). Acest buget alocat, inspirat de bugetul prognozat de Cluj, se situează, cu 35 de milioane de euro pentru şapte ani, cam la mijlocul unui buget de capitală care, în ultimii ani, a oscilat între 15 milioane în Cipru şi 80 de milioane în Franţa şi Belgia (nu punem aici cele 200 de milioane de la Istanbul, că acolo e un caz separat). Nu bugetul va face neapărat diferenţa şi nici situaţia infrastructurii (care s-a îmbunătăţit considerabil după investiţiile inteligente ale Consiliului Judeţean la aeroport!), ci, mai ales, după cum spuneam, ceea ce va rămâne în oraş după anul 2021. Noi sperăm să putem convinge că Palatul Braunstein, Baia Turcească şi Muzeul de Istorie Naturală vor fi repere noi pe harta ofertei culturale a Iaşului, că Axa Culturală va genera interes şi profit şi că vom fi capabili, până în 2021, dar şi după aceea, să depăşim situaţia dificilă de astăzi când nu avem nicio instituţie şi niciun ONG cultural care să fi reuşit să lanseze un proiect de parteneriat european care să fie finanţat prin Creative Europe. Asta e adevărata problemă pe care trebuie să o rezolvăm, nu meschinele orgolii judeţene, politice sau culturale, mai mult sau mai puţin veninoase sau necivilizate. Să comutăm pe Iaşi, deci, pe o  altă frecvenţă. Mai înaltă!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi director artistic al Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii