Teatru nou: De fapt e frumos

Decorul e minimalist, soluţiile regizoral-scenografice sunt simple, dar ingenioase. Încă de la început, actorii au nişte pleduri cu faţă dublă, pe una dintre ele fiind ţesute normal, iar pe cealaltă având inscripţionate prescurtări folosite frecvent în mediul de comunicare virtuală. Deşi replicile dintre personaje se referă la viaţa, gândurile şi sentimentele lor, actorii stau cu faţa spre sală şi se adresează spectatorilor. Spaţiul de joc este intim organizat, foarte aproape de public, acesta făcând practic parte din poveste ca privitor pe care îl priveşte. O planşă de carton e desfăşurată de actori, scenă după scenă, constituind principalul element de decor, în perfect acord cu psihologia personajelor ce se derulează simultan, planşa servind şi ca panou de proiecţie. Pe rând, pe planşa derulată sunt proiectate chipurile actorilor, mărturisind stări sufleteşti apăsătoare (probleme ca dragostea neîmpărtăşită, piedica distanţei într-o relaţie, infidelitatea, falsele speranţe, absenţa reciprocităţii fiind prezente în discursul scenic) – o cardiogramă este schiţată între cifre înscrise anterior, aparent fără semnificaţie, în cele din urmă „inima” încetând să bată. Tot pe planşă, cu bandă adezivă, se înscrie numele expoziţiei de fotografie a lui Jonathan (Radu Vulpe), protagonista cadrelor fiind Annika (Anne-Marie Waldeck): ”Girls in disorder”. În fine, planşa simulează locuinţa în curs de renovare a Magdei şi a lui Eike, planşa e perforată pentru a simula ferestrele unde se fumează.

Povestea este simplă, cu dezvăluiri neaşteptate la final: Eike (Konstantin Keidel) şi Magda (Ioana Iacob) formează un cuplu. Eike o înşală pe Magda cu Annika, fără a avea de gând să îşi părăsească iubita oficială. Annika este deznădăjduită, iar Jonathan (Radu Vulpe) profită de moment pentru a face nişte poze reuşite. La rândul ei, Magda îl înşală pe Eike cu Kurt (Richard Hladik), fiind la rândul ei decepţionată de faptul că acesta nu are intenţii serioase. După toate, Magda şi Eike îşi reiau relaţia întemeiată pe baze raţionale, deşi Magda e însărcinată cu Kurt. Kurt se sinucide. Din intimitatea emoţională a personajelor ni se sugerează pe parcurs că Jonathan era atras de Kurt, Magda de Anne, Anne de Eike. În cele din urmă, Anne îl câştigă pe Eike, iar Jonathan şi Magda cresc copilul ca doi buni prieteni. Prieteniei lor se mai adaugă prietenia lui Annika. Abia la final, după sinuciderea lui Kurt, între cei trei menţionaţi (Magda, Annika, Jonathan) apar raporturi interumane nemediate de internet, elementul de legătură fiind, cel mai probabil, copilul Magdei.

Scenele se succed destul de alert şi iau forma conversaţiilor de chat ce dezvăluie povestea. Simplitatea mijloacelor folosite este însoţită de maximum de efect: scena amoroasă dintre Magda şi Kurt este redată prin mişcare scenică, cei doi dezbrăcându-se ritmic unul pe celălalt şi colorându-se cu un marker negru pe corp, acelaşi marker prin care ”inima” relaţiei fusese construită simbolic pe planşă şi apoi distrusă; odată atracţia iniţială consumată, Kurt îi comunică Magdei faptul că pentru el muzica şi formaţia din care face parte, iar nu relaţia constituie o prioritate, iar Magda jonglează cu laptele din bidon, aruncându-l pe gât, pe punctul de a se îneca, ceea ce în termenii ei înseamnă că ”trebuie să reflecteze la toate acestea”; într-o rochie uşoară şi plină de accesorii (brăţări, lanţuri, inele), Ioana Iacob efectuează un dans impetuos, lăsându-se purtată de forţa muzicii pentru a exprima lupta interioară dintre înclinaţie şi raţiune; decizând să continue relaţia cu Eike, pleacă să îl viziteze la Konstanz, unde un ceainic în fierbere consumă răceala care s-a acumulat între ei din cauza distanţei (cei doi deveniseră practic doi necunoscuţi); din nou, gesturile Ioanei Iacob/ Magda sunt extrem de sugestive când aceasta aruncă plicurile din ceştile de ceai într-un mod foarte pasional, punând verbal bazele viitoarei relaţii (a se muta împreună, a renova etc.); dându-se drept Magda într-o discuţie pe chat cu Eike, Kurt apare într-un costum de balerină şi cu ochelari de soare, exprimând hilarul situaţiei confuze declanşate – Eike credea că Magda e la Mumbai, aceasta fiind de fapt la Kurt în NY; sinuciderea lui Kurt este redată de toţi actorii prin mişcări coregrafice sincronizate. Dintre toţi, Ioana Iacob excelează prin expresivitate interpretativă, iar Richard Hladik prin abilităţile coregrafice.

Regizoral şi scenografic, De fapt e frumos e un spectacol de teatru nou prin mijloacele folosite (absenţa decorului obişnuit, planşa de carton înfăşurată şi apoi desfăşurată treptat, minimalismul, procedee inovatoare – cele două dispozitive de neoane laterale simetrice); coregrafia este schematică, dar percutantă, muzica la fel de bine aleasă, în acord cu stările de spirit ale protagoniştilor; povestea, deşi simplă, e incredibil de actuală.

(De fapt e frumos de Volker Schmidt, dramaturgia: Patricia Pandek, decorul şi regia: Volker Schmidt, distribuţia: Konstantin Keidel/ Eike, Ioana Iacob/ Magda, Radu Vulpe/ Jonathan, Richard Hladik/ Kurt, Anne-Marie Waldeck/ Annika, Oana Vidoni/ Anne, light design: Botond Nosz, Teatrul German de Stat Timişoara, prezentat în FITN Arad, 12 mai 2016)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Secţia Română)