Testul Roşia Montană şi criza de credibilitate a guvernului Ponta

Duminică seara. Premierul Ponta iese din subteran, cu o figură de incult tuşat până la lacrimi după ce a citit, din întâmplare, romanul cu mineri al lui D.H. Lawrence, Fii şi îndrăgostiţi(prea puţin probabil) sau de microbist care a observat cu atenţie un fault dur asupra jucătorului preferat (nu comentez situaţia, ci doar expresia celor două persoane publice care umblă libere prin mediul politic românesc sub formă de Victor Ponta). A ajuns la Roşia Montană, după cum a anunţat presa supusă, într-o „vizită neanunţată”. Straşnic bărbat! De ce nu le face domnul prim-ministru, mă întreb, o vizită la fel de neanunţată şi protestatarilor aflaţi în faţa sediului din care îşi exercită asupra muritorilor de rând, de un an şi jumătate aproape, măsura geniului său politic? Dacă se teme de nepoliteţea manifestanţilor, ar putea să o ţină de mână pe soţia sa, opozantă ferventă a proiectului care favorizează inundarea cu cianură a unei bucăţi din România. Poate o convinge chiar să se lege cu lanţuri toţi trei (nu e nici o greşeală, dl Ponta, ca şi dl Barbu, au mutat dublul, un biet motiv literar cultivat de alde Dostoievski, Eminescu sau Borges, în realitate). Aşa, măcar, s-ar mai găsi câţiva sado-masochişti care le-ar acorda votul (pentru că, înţeleg, şi doamna europarlamentar s-a lăsat greu, greu de tot convinsă să mai candideze încă o dată. Ar fi şi păcat să ne lase orfani…). Dar, una peste alta, e o prostie ieftină şi populistă să pui în prim-plan soarta câtorva sute de oameni fără locuri de muncă şi să ignori opoziţia unei întregi ţări şi să ascunzi interesele politice şi financiare ale clasei pe care o reprezinţi după suferinţa reală a acelor moţi nenorociţi. Ca prim-ministru, dl Ponta ar putea găsi oricând soluţii salvatoare pentru şomerii din zonă. Un cataclism ecologic nu se poate justifica aruncând în faţa poporului fumigene patetice de acest soi. România este, din păcate, plină de şomeri şi situaţia precară a fiecăruia este dramatică.

Concomitent, în Bucureşti s-au adunat, din câte înţeleg, peste 20.000 de oameni care protestează împotriva exploatării de la Roşia Montană. La Iaşi au fost până în o mie, după estimările mele, şi asta în momentele cele mai bune, deşi în mediul virtual s-au declarat scandalizate mult mai multe voci vehemente. Letargia moldovenească, blazarea, emisiunile de divertisment de duminică seara, pregătirea uniformelor şcolare pentru a doua zi, oalele de pe foc, meciurile – sunt, toate, motive foarte serioase de a nu ieşi în stradă. Am făcut, împreună cu fiul meu de patru ani, întregul traseu de duminică seara (destul de lung pentru umerii mei de cărăuş); peste tot am văzut oameni pe stradă sau la balcoane care aplaudau şi ne încurajau, cu gesturi deprinse din filmele americane. „Ieşiţi din casă, dacă vă pasă!” Mai greu, Roşia Montană se află la sute de kilometri distanţă. Românii nu prea au cultura protestului; a trebuit să mai treacă două decenii de la fenomenul Pieţii Universităţii, înecat în sânge de minerii tovarăşului Ion Iliescu, pentru ca o nouă generaţie să capete gustul şi conştiinţa drepturilor şi demnităţii care se cer apărate în stradă. Dar, oricum, de data asta ţara s-a mobilizat cu mult peste aşteptările politicienilor. Nici blatul celei mai mari părţi a presei cu politicul, nici tăcerea conducătorilor, nici manipulările manifestaţiilor nu au reuşit să înăbuşe zgomotul străzii.

Guvernul Ponta se loveşte, acum, de prima sa criză majoră: una de credibilitate. Nu se mai poate ascunde după sloganurile anti-Băsescu. Pentru cei mai mulţi protestatari, gogoaşa asta agitatorică nu mai ţine; doar dl Crin Antonescu continuă, ca o placă stricată, lipsit de idei, cum îl ştim, să rămână blocat în vechea-i obsesie. Oamenii aceştia mici, fără principii, dar cu interese, au impresia că singura dorinţă a celor care i-au votat în disperare de cauză e răzbunarea măruntă, eliminarea lui Băsescu, nu să facă ceva concret în afară de palavre la televiziunile arondate. Roşia Montană reprezintă un test. Pe de o parte – banii mulţi, şpăgile grase, presiunile mediului de afaceri. Pe de altă parte – pierderea brumei de credibilitate în faţa celor care introduc votul în urnă. Pe unde vor scoate cămaşa aleşii noştri (rectific: ai mei nu!)?

În sfârşit, se vede limpede că românii au realizat că întreaga clasă politică e în faliment: dacă ura faţă de Băsescu i-a îndemnat să aleagă nişte marionete, nişte oameni de paie, acum îşi dau seama de fundătura în care au ajuns. La următoarea încercare, politicienii se vor alege singuri, cu ajutorul unei legislaţii gândite în favoarea lor; pentru că de un real sprijin popular faţă de un partid sau faţă de vreo figură politică nu mai poate fi vorba. Prăpastia dintre mase şi politicieni e mai mare, acum, decât craterul care ar rezulta din exploatarea aurului de la Roşia Montană.

Nu am talente de Pythia. Nici de Cassandra. (Pentru cine nu a înţeles, adaug: nici de Mama Omida). Dar mi-e clar că absenteismul va face legea la următoarele scrutine. Şi că limacşii politicii actuale, care se cred atât de populari, care s-au bătut cu pumnul în piept că poartă pe umeri (Care umeri? A avea umeri presupune a avea şi şira spinării!) responsabilitatea încrederii şi speranţei poporului, bietului popor oropsit de guvernul Boc şi măsurile sale catastrofale îşi vor da seama că se cască un mare gol în jurul lor. Intuiţia îmi spune că, în cele din urmă, exploatarea la Roşia Montană va primi, după un circ ieftin, care nu va reuşi să salveze aparenţele, toate aprobările necesare. Deja un Daniel Barbu, istoric şi apoi politolog pe care îl apreciam pentru unele cărţi, se simte mult mai bine în compania Rovanei Plumb (nume fatidic pentru mediul românesc) şi a lui Dan Şova (personaj odios, onctuos, parvenitul clasic, pe care mi-l imaginez raportând la finele zilei, emoţionat, magistrului Voiculescu micile daravele de după perdeaua guvernamentală), decât în cea a foştilor săi colegi de breaslă, care îi cer demisia de onoare. Dar ce are a face politichia dâmboviţeană cu onoarea? Firile sucite, dostoievskiene, pot dezvolta, la limita tragicului, sentimente diferite faţă de aceeaşi persoană, faţă de aceeaşi realitate; dar să ai, simultan, concepţii divergente faţă de un unic fapt – e semnul unui comportament schizoid sau, mai grav încă, meschin, mârşav, arivist. E trist când un om de carte îşi pierde credibilitatea de dragul unei iluzii a puterii, de dragul disciplinei de partid. E trist când eşti pus în faţa dovezii că, totuşi, cărţile nu ne fac, doar ele, oameni, nu ne întreţin, chiar dacă ne-o pot forma, fibra morală.

Ce-ar mai fi de spus? Scriu acest articol imediat după ce m-am întors din stradă. Poate din pricina asta sunt şi un pic aprins. S-a manifestat frumos, civilizat, un strop cam boem. Dar oamenii cred în ce spun. Şi majoritatea sunt tineri, pe la 30-40 de ani. Adică exact generaţia de la care trebuie să vină schimbarea. Va veni? Şi, dacă da, cum? Domnii Ponta şi Şova aparţin aceleiaşi generaţii… Dar au fost crescuţi de maeştri precum Adrian Năstase, Ilie Sîrbu, Victor Hrebenciuc sau Dan Voiculescu. Altă lume, alte interese…