Trei, Doamne, şi toţi trei

Este doliu la liberalii ieşeni. Relu Fenechiu, liderul filialei, fost ministru al Transporturilor, e după gratii. Tudor Chiuariu, ministru al Justiţiei în guvernul Tăriceanu, a fost condamnat la trei ani şi jumătate de închisoare cu suspendare. Radu Prisecaru, fost prefect, cel mai tânar demnitar de un asemenea rang de după revoluţie, are o condamnare în primă instanţă de patru ani de închisoare. Toţi au fost urmăriţi şi strânşi de Justiţie sub acuzaţii de corupţie. Într-o poză de grup mai veche, de acum vreo zece ani, ei alcătuiau coloana vertebrală a organizaţiei liberale de tip nou pe care Fenechiu o propunea ieşenilor. Au reprezentat pariul noii generaţii, factorul înnoitor, reacţia organică, hormonală, a spiritului Revoluţiei din 1989 la politicile de tip vechi promovate, local, de Ion Solcanu şi Constantin Simirad. Au fost lupii tineri, un simbol pe care cei ca mine – care la Revoluţie aveam 20 de ani – îl vedeam la acea vârstă dintr-o postură romantică, rebelă, un amestec de libertate, interes personal şi spirit de echipă. Lupii tineri trebuiau să-i sfâşie pe comunişti, să aducă liberalismul, ca valori, într-o ţară sufocată de strânsoarea comunistă. Bătrânii erau incapabili de schimbare.

Ce ironie a sorţii! N-a fost să fie aşa! Au înfundat cu toţii puşcăria. Unul e pedepsit pentru şmenuri cu transformatoare, altul pentru învârteli cu patrimoniul statului, iar ultimul pentru golănii imobiliare. Toţi spun însă că sunt victimele unor răzbunări politice. Traian Băsescu i-a luat în pumni pe rând, când pe Prisecaru, când pe Fenechiu, când pe Chiuariu. Se pare că în fiecare judeţ din ţară, preşedintele, fost marinar, are câte doi, trei clienţi pe care îi zăpăceşte cu bătaia. Ţara geme sub pumnii ”chiorului”. Încercând să-i înţeleg, găsesc, dincolo de perfidie, o explicaţie a reacţiilor lor. Ei au impresia unei justiţii selective. Când Relu Fenechiu dădea tunul cu transformatoarele, de pe urma căruia nu s-a îmbogăţit totuşi spectaculos, în ţară se vindeau fabrici întregi la preţuri cât al unui transformator de-al său? Căpuşeala întreprinderilor de stat a fost sportul naţional al acelor vremuri. I se spunea biznis sau spirit antreprenorial. Cu toate astea, i se pare că numai el este tras la răspundere şi de aici sentimentul de selectivitate şi că s-a aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. A dat trenul peste el. Vorba lui Al Capone: “Asta-i justiţie, domnule judecător, asta-i justiţie?”.

Adevărul este că abia de se face un an de când Justiţia a început să se manifeste ca o putere veritabilă. Primul semn a fost dat de completul care l-a condamnat la închisoare cu executare pe fostul premier Adrian Năstase. Până atunci în ţară au fost doar două puteri: legislativă şi executivă. Justiţia era un apendice. Magistraţii puneau în practică ordinele preşedintelui Iliescu sau sugestiile premierului Năstase. Era ca într-o familie denaturată în care părinţii şi-au abuzat şi terorizat copilul. Acum, ajuns mare, acesta îi acuză şi îi condamnă. Îi bate. Stupoare lor este maximă. “Cine, ăla micu’? Nu se poate, trebuie să fie altcineva la mijloc. Sigur e Băsescu”. Justiţia îşi descoperă puterea şi loveşte cu sete şi răzbunare. Dă la oase. Unii spun că cinci ani cu executare este prea mult pentru Fenechiu, că e un plus acolo care vine din altă parte. Sub ochii noştri, se descoperă pe sine şi se maturizează a treia putere în stat: cea mai puţin democratică şi, de la Montesquieu până acum, principala care poate înfrâna abuzul celorlalte. Acţiunile acesteia nu au precedente şi nici viziune de ansamblu. Judecă ce i se pune pe masă, dosare concrete şi nu fenomene de durată. De aici senzaţia de selectivitate. Deciziile de acum, de o duritate fără precedent, sunt întoarse pe o parte şi pe cealaltă de specialiştii celorlalte două puteri. Ruda săracă s-a aşezat la masă cu bogaţii, iar aceştia îi caută acum cusururi. Unora li se pare că sentinţele nu sunt bine motivate, că judecătorii condamnă fără probe suficiente, fără să aducă argumentul suprem, doar pe baza convingerilor lor intime. Teorii savante şi legitime sunt scoase la bătaie. Nu există dovada ultimă în cazul lui Năstase, nici al lui Voiculescu şi Fenechiu, spun ei. Par a descoperi abia acum că nu ne judecă Dumnezeu, că Justiţia e făcută de oameni. La fel ca Parlamentul sau instituţiile Executivului, treburile judecătoreşti sunt în grija unor indivizi şi nu a îngerilor. Iar pe aceştia îi avem aşa cum i-am crescut. Cazul Fenechiu dă culoare locală unui fenomen naţional. Schimbul de generaţii nu a adus un salt calitativ în rezolvarea treburilor ţării. Ce am acuzat la nomenclatura comunistă – confiscarea statului – găsim acum, parţial, la leadership-ul de azi. Hoţul nu te mai face din pix, ci din calculator. S-au schimbat doar denumirile şi metodele. E şi normal, pe de altă parte, pentru că natura umană nu se schimbă. Ceea ce putem schimba sunt instituţiile. Justiţia comunistă nu-i pedepsea pe nomenclaturişti, doar îi surghiunea, îi muta din capitală în provincie. O justiţie sănătoasă îl bagă însă pe leader la puşcărie. Acolo el plânge. Şi plânge, şi plânge, şi plânge…