Uluitoarea poveste a Bisericii Bărboi – una dintre comorile Iaşului

Părintele Constantin Andrei, parohul Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ Bărboi, nu ştie cum să explice un Iaşi fără biserici. Pare ceva de ne­imaginat astăzi, când capitala Mol­dovei are lăcaşele de cult trecute pe cartea de vizită. Dar în anii de sfârşit ai comunismului, „oamenii veneau cu tramvaiul din Păcurari, de la Fortus, doar ca să asiste la o liturghie din centrul oraşului. Iaşul avea la vremea aceea 43 de biserici, dar se mărise! Apăruse cartierul Alexandru, car­tie­rul Dacia, Mircea cel Bătrân, Nicolina 1 şi 2, Tătăraşii, iar bisericile nu se construiau pentru că, desigur, nu era voie. De aceea am vrut să dăm viaţă bisericii şi s-o redăm cultului. Pentru a umple acest gol“. Părintele se uită prin tine, de parcă nici nu ai exista. Pe pânza ochilor îi rulează, lent, anii ’80, când a fost numit paroh. În 1984 mai exact. Pentru comunişti, spune el, cutremurul a fost ca o bi­necuvântare. Nu prea îndrăzneau să se atingă de biserici, să le dărâme, ca în locul lor să răsară vajnicele blocuri comuniste. Dar, după cutremur, nu au făcut decât să le lase să moară. Acesta era şi cazul Bisericii Bărboi. Aflată în mijlocul Iaşului, în Târgu Cucu, într-o zonă verde, cu potenţial imobiliar ridicat, „tentantă“ pentru planurile de sistematizare a teritoriului, peste ruinele bisericii trebuiau să se ridice rânduri de blocuri. „Aşa s-a întâmplat în oraşul nostru. Multe biserici au fost izolate, au fost acoperite, cum s-a întâmplat cu Sfânta Treime, cu Sfântul Mina, şi cum trebuia să fie şi Bărboi. Trebuia să fie acoperită de blocuri, să nu se vadă din Târgul Cucu, din staţia de tramvai. Doar turnul, dar nu biserica, nu… Ea nu trebuia să se vadă, trebuia să vină o lamă de blocuri, opt scări cu parter şi opt-nouă etaje. În planuri era un bloc proiectat chiar între turn şi biserică“, îşi aminteşte părintele Constantin Andrei. Însă Biserica Băr­boi a reuşit ceva ce puţine alte lăcaşe de cult au izbutit în perioada comunistă: s-a renovat şi s-a resfinţit.

„Dumnezeu a lucrat“

Biserica Bărboi a avut în ’77 soarta multor clădiri de patrimoniu ale Ia­şului. Cutremurul a afectat-o puternic, „în proporţie de 40%“, susţine părintele Andrei. Acesta a ajuns la lăcaşul de cult în 1984, după ce şantierul, început de preotul Eugen Petrescu, în 1980, începuse să stagneze. Slujbe nu se mai ţineau, biserica devenise depozit, iar în toată curtea erau urme ale unor lucrări care nu păreau a avea finalitate. „Ce am găsit când am venit? Movile în toată curtea, numai movile de moloz rezultate în urma demolărilor caselor din curte, iar în biserică de abia am putut să intru, fiindcă erau câţiva metri cubi de căpriori de brad aduse de la munte de undeva, care să se poată întrebuinţa pentru schele“, povesteşte părintele. „Dar Dumnezeu a lucrat, nu a lăsat casa Sa batjoco­rită.“ Astfel că, din 1984, încet-încet, au început lucrările de restaurare. Şi, la Biserica Bărboi, a existat un strop de intervenţie divină. Părintelel Andrei îl cunoştea pe edilul de atunci al Iaşului, Nechifor Eugen, de pe vremea în care era primar al Paşcaniului şi părintele paroh la o biserică din Blă­geşti.

Prim-secretarul judeţului, Con­stantin Leonard, care îl cunoaştea şi pe Mitropolitul – iar mai apoi patriarhul – Teoctist, privea cu ochi buni renovarea, deşi partidul nu ar fi aprobat asta. Şi era nevoie de îngăduinţă din toate părţile, fiindcă părintele nu avea nici un act pe baza căruia să justifice renovările, iar aceastea erau începute nu pentru Biserica Bărboi „fiindcă nu ar fi aprobat nimeni nimic“, ci pentru „Ansamblul Arhitectural Bărboi“. „Da­că mergeam la cineva şi ceream vreun material, îmi spunea să particip la concurs. Aşa că mă duceam şi vorbeam cu primarul, iar el îmi spunea «părinte, eu îţi aduc materiale, numai să nu spui cine ţi-a adus. Eu nu ştiu, chiar dacă văd, nu văd, chiar dacă ştiu, nu cunosc, şi sfinţia ta la fel».“ Fiindcă aprovizionarea cu materiale nu se realiza uşor înspre sfârşitul comunismului. Părintele povesteşte că el ar fi avut bani să cumpere materialele, dar ele se dădeau doar pe bază de repartiţie de la magazinele de stat. Găsea, rar, ciment la sac, var, ipsos, carton asfaltat şi uneori bitum. Beton nici nu aveai voie să cumperi, iar scândura şi fierul se dădeau pe bază de repartiţie.

Blocurile nu aveau schele, Bărboi da

De aceea au început să se strângă curioşii în jurul turnului Bisericii Băr­boi, pe laturile căruia crescuseră schele de jur-împrejur, în condiţiile în care schele de abia se găseau pentru renovarea blocurilor de prin oraş. „Orto­doxia, într-adevăr, nu era privită cu ochi buni, şi aşa era politica atunci, de izolare a Bisericii. Dar, ştiţi dumnevoastră, în Scriptură găsim un loc care spune că Dumnezeu celor mân­dri le stă împotrivă şi celorlalţi le dă har. Dar noi am reuşit şi fiindcă Preafericitul Teoctist era interesat să se termine cât mai repede. Cu spriji­nul său şi cu aprobarea tacită a autorităţilor am reuşit, dar nu fără greutăţi. Însă s-a păstrat biserica vie în suflet credincioşilor, în detrimentul bisericii de zid“, relatează părintele. Însă au existat şi două momente de cumpănă în ridicarea bisericii, când părintele a crezut că va fi descoperit. În cel de-al doilea an de lucrări, tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi-a anunţat vizita la Iaşi, la deschiderea anului universitar. Atunci, turnul era înconjurat de schelă de culoarea galbenă, culoarea Trustului 1 de Construcţii, care o pusese neoficial la dispoziţia bisericii. Şi înaintea tovarăşului au început controale în Iaşi. „Şi turnul era îmbrăcat de jur-împrejur în schele, pe toţi cei 42 de metri. Aveam schelă şi pe bise­rică, dar în oraş nu erau schele ca să se zugrăvească faţadele blocului. Au venit întâi să mă întrebe de unde o am, cine mi-a dat-o. Apoi, cât au fost plecaţi, am vopsit-o într-o altă culoa­re, ca să nu îşi dea nimeni seama că e de la Trustul 1. Cu puţină diplomaţie şi bunăvoinţa unor oameni, ne-am descurcat.“

Zincul, inamicul regimului

Însă cel de-al doilea incident a fost mai la limită. Turnul clopotniţă, una dintre cele mai înalte construcţii de atunci din Iaşi, fusese distrus într-o pro­porţie semnificativă de cutremur. De aceea părintele a decis înlocuirea grinzilor, a stâlpului care sprijină cru­cea şi a acoperişului. Iar pentru aco­periş au găsit o tablă zincată adusă din Bulgaria, „o tablă groasă, foarte bună, dar care strălucea şi se vedea din de­părtare“. Şi atunci Ceauşescu a anunţat o nouă vizită. „Au venit la mine cei de la sistematizare, de la judeţ. «Părinte, ce ne facem, că se vedeee tare, de departe, şi vine şefu’ şi o vede şi el din elicopter. Trebuie neapărat să o vopsim, să o dăm cu ceva.» Dar nu mai era timp, aşa că am făcut o leşie din sare şi am dat-o“. Într-o zi, zincul „a patinat, s-a închis“, iar după încă o zi părintele a decis ca acoperişul să fie spălat pentru ca apa să se rezume la atacatul zincului şi tabla să rămână întreagă.

Tablă care este şi astăzi pe acoperişul turnului Bisericii Bărboi. Iar părintele îşi aduce aminte şi acum, la 25 de ani după terminarea lucrărilor din 1988, când biserica a fost resfinţită în prezenţa Patriarhului Teo­ctist, cuvântarea acestuia. În faţa altarului, el nu le-a vorbit ieşenilor care se strân­seseră („nesperat de mulţi, nici nu ştiu cum s-au adunat“) despre credinţă sau despre Dumnezeu, ci le-a vorbit despre comorile Iaşului: „bisericile“. Le-a spus că, atunci când ai o comoară, nu trebuie să o ascunzi, ci să o pui în va­loare, să o foloseşti. Şi, din ’88 până astăzi, nu s-a mai construit nici un bloc în oaza verde care înconjoară Biserica Bărboi, iar turnul acesteia se vede de pe toate cele şapte coline ale Iaşului. Doar tabla nu îi străluceşte la fel de tare.