Un Macbeth cosmopolit, tinzând spre universalitate

marți, 28 iunie 2016, 01:50
1 MIN
 Un Macbeth cosmopolit, tinzând spre universalitate

Macbeth în viziunea lui Luk Perceval este un spectacol de atmosferă, cu muzică live (vuietul chitarei electrice din prim-plan) şi prezenţa constantă a elementului invizibil din faptele, gândurile, emoţiile oamenilor (vrăjitoarele asimilate Parcelor, trioul divinităţilor din infern care torc, deapănă şi taie firul vieţii omului, din fundal) – 6 prezenţe feminine, învelite în părul lor lung şi abundent ce le acoperă orice trăsătură umană.

Decorul minimalist e format din nişte dispozitive tubulare, în balans, pe care vrăjitoarele se leagănă psihedelic, pendulând în intervalul dintre vis şi realitate; atmosfera e verzuie, onirică, de clar-obscur, puternic marcată de efectele fumigene. Cosmopolit (e folosită traducerea lui Thomas Brasch, adaptată din germană limbii ruse, actorii sunt ruşi, iar regizorul belgian), spectacolul tinde spre universalitate prin motivele accentuate în scenariul dramatic. Încă de la început, două motive îşi fac prezenţa în spectacol: viaţa ca vis şi prezenţa elementului încă neactualizat în lumea actuală, a posibilului din prezent, a virtualului din real, în termeni renascentişti a lumii spiritelor, a lumii de dincolo în lumea noastră, configurând-o în permanenţă. De aceea, ”Macbeth rimează cu tot svet [lumea cealaltă]”, iar ”pământ cu mormânt”.

În scenariu, nu este vorba despre războiul Scoţiei cu Anglia, ci despre natura umană, despre forţa răului şi voinţa de putere, despre tragedia la care conduce voinţa oarbă. Gloria, titlurile, onorurile sunt deşarte în această lume (coroanele figurilor regale sunt confecţionate din hârtie şi fixate cu agrafe pentru foi). Viclenia femeii nu are margini, aceasta folosindu-se de slăbiciunile bărbatului pentru a-şi atinge scopurile (scena erotică dintre Macbeth şi Lady Macbeth, apariţia celei din urmă cu ciorapii în vine şi rochia sfâşiată, aducând acuze imaginare): Macbeth are ezitări, însă Lady Macbeth îl incită înspre a lua decizia crimei. Iniţial, Macbeth are o găleată de apă în faţă, stropitul cu apă fiind folosit frecvent pe parcursul montării. Săvârşind faptele cele mai perfide, omul este de fapt în căutarea unei răscumpărări. Dincolo de valenţele purificatoare, apa mai poate semnifica încercarea de revenire la luciditate, de renunţare la împlinirea gândurilor celor mai cumplite, de stropire eliberatoare a chipului, rămânând cu păcatul gândului şi nesăvârşind crimele teribile.

Încă de la început, personajele apar imobile în mijlocul scenei şi ne privesc (introducerea personajelor dramatice). Acţiunea stăruie pe anumite momente, în defavoarea altora: încoronarea celor doi ucigaşi de rege are loc foarte repede, după care este ucis şi Banquo. Actorii joacă având rolul la vedere: actriţa din Lady Macbeth îşi lasă pantofii în scenă, după care revine şi joacă desculţă, pretinzând că e pe tocuri. Actorii nu sunt dramatici, interpunându-se o distanţă între actor şi rolul interpretat. Uneori, nici măcar nu (mai) joacă, ci stau pur şi simplu în scenă.

Scenariul este modificat pe parcurs: lumea de dincolo, ceea ce este doar posibilitate poate interveni asupra lumii noastre, schimbând cursul lucrurilor, din mers. Omul este o marionetă a destinului, destinul nefiind predeterminat; putem vorbi cu adevărat de destin abia atunci când prezentul devine trecut, când posibilul nu (mai) poate fi actualizat, iar trecutul nu mai poate fi schimbat. Imaginea gravidei anticipă modificarea ulterioară de scenariu: Macduff nu a existat, fiind ucis de Macbeth cu un pumnal, încă din pântecele mamei sale. Lady Macbeth zăboveşte îndelung în braţele lui Macduff, nenăscutul, înainte de a se da vestea morţii ei. Timp în care, în prim-plan, Macbeth rostea monologul final privitor la nimicnicia vieţii umane. El insistă foarte mult şi pe motivul vieţii ca scenă, unde omul (un saltimbanc) apare, îşi joacă rolul, după care dispare.

În acord cu acest motiv, viaţa înseamnă a juca pe scenă, odată introduse celelalte personaje şi rolurile fiecăruia, iar moartea e o ieşire din scenă. Folosind motivul pentru realizarea montării ca atare, regizorul îşi scoate rapid actorii din rol şi din scenă atunci când personajele pe care le reprezintă sunt ucise. Odată ieşiţi din scena vieţii, cei morţi zăbovesc în amintirea celor ce i-au cunoscut sau persistă în remuşcările celor ce i-au ucis. Sau se întorc sub formă de fantome. Numai că fantomele au o apariţie cât se poate de reală în spectacolul lui Perceval, după cum eroii o existenţă cât se poate de fantomatică (abia schiţată). E în primul rând cazul fantomei lui Banquo, purtându-şi fiul, pe Fleance, pe după cap; istoria se rescrie: Fleance, un scoţian, e proclamat rege al Scoţiei. Am mai numit şi în alte ocazii o asemenea modificare de scenariu istoric la nivel artistic – edificare estetică; istoria poate deveni obiectul esteticii în măsura în care trecutul nu există ca dat obiectiv, ci ca interpretare posibilă, dintr-o sumă de interpretări diferite, conferite de surse istorice şi mărturii diverse.

(Macbeth după William Shakespeare, regia: Luk Perceval, presented by The Baltic House Theatre Festival from Sankt Petersburg, distribuţia:  Leonid Alimov/ Macbeth, Maria Shulga/ Lady Macbeth, Roman Driablov/ Banquo, Aleksandr Muravitskii/ Macduff, Yulia Gorbatemko/ Lady Macduff, Yurii Elagin/ Lennox, Anatolii Dubanov/ Duncan, Malcolm şi Donalbain [local], Fleance [local], Anna Budanova, Natalia Kolesnichenko, Taya Savina, Yulia Rodina, Natalia Zhestovskaya. Evgeniya Chetvertkova/ Vrăjitoarele, coreografia: Ted Stoffer, scenografia: Annette Kurz, costume Irina Riabov, lumini: Mark van Denesse, muzică: Lothar Müller, Pavel Mikheyev, 19 aprilie 2016, Festivalul Internaţional Shakespeare, Teatrul Naţional ”Marin Sorescu” din Craiova)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Secţia Română)

Comentarii