Un moment de istorie contemporană

Se împlinesc 25 de ani de la Proclamaţia de la Timişoara, cunoscută mai ales graţie celebrului punct 8, cel care propunea instituirea unei legi a lustraţiei. Proclamaţia a fost redactată de George Şerban, iar pe 27 februarie 1900 a fost adoptată de către membrii Societăţii Timişoara. Pe 9 martie, Consiliul Municipal Timişoara aderă, cu o majoritate zdrobitoare, la textul Proclamaţiei. Două zile mai târziu, George Şerban citeşte Proclamaţia în faţa mulţimii adunate în Piaţa Operei, loc emblematic, locul unde, în 20 decembrie 1989, Timişoara îşi câştigase, eroic, statutul de „oraş liber”.

Din capul locului, Proclamaţia arăta că Revoluţia de la Timişoara a fost categoric una anticomunistă şi nu doar anticeauşistă. Se făcea, în continuare, apel, la unitatea tuturor categoriilor sociale, reamintindu-se totodată că Timişoara este prin excelenţă un oraş al toleranţei şi al respectului interetnic. Fireşte, Proclamaţia nu putea decât să sublinieze că pluralismul democratic este singura opţiune valabilă, dar îi refuza prezenţa în noul spaţiu civic partidului comunist, întrucât aceste era iremediabil compromis şi degenerase în „fascism roşu”. După ce se trăgea un semnal de alarmă în legătură cu încercările de manipulare a cetăţenilor şi de falsificare a evenimentelor recente se reamintea că Revoluţia de la Timişoara din decembrie 1989 vizase răsturnarea întregii nomenclaturi comuniste. Iar aici vine, ca o continuare logică, punctul 8 care cerea ca legea electorală să interzică pentru trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de securitate. Nu era vorba de simplii membri de partid, ci de activiştii de profesie, cei care beneficiaseră de privilegii deosebite. Se cerea în mod expres ca legea electorală să includă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării.

Proclamaţia mai cuprindea câteva propuneri – judicioase – privind reabilitarea proprietăţii private, evitarea riscului inflaţiei, realizarea unor investiţii urgente în sistemul medical, descentralizarea economică şi administrativă, refacerea punţilor de legătură cu exilul românesc. Sigur, unele din aceste idei pot părea astăzi naive; ele au însă, indiscutabil, calitatea de a fi de bun simţ.

Impactul Proclamaţiei a fost extrem de puternic, dar pentru a-l înţelege trebuie să ţinem seama de contextul în care ea a apărut. Televiziunea publică (alte televiziuni oricum nu existau) şi presa aservită FSN-ului lui Ion Iliescu şi Petre Roman duceau o abjectă campanie de denigrare a partidelor istorice abia renăscute. Puterea îi întărâta pe muncitori („IMGB, face ordine!”) aşa cum va proceda, puţin mai târziu, cu minerii. Se urmărea compromiterea şi reducerea la tăcere a opoziţiei, mai ales în perspectiva apropiatelor alegeri. Printr-un abuz grosolan, FSN-ul se proclamase partid politic şi încerca prin toate mijloacele să acrediteze ideea că Ion Iliescu era singurul candidat legitim la funcţia de preşedinte.

E de la sine înţeles că punctul 8 al Proclamaţiei a lovit în plin. Era pusă sub semnul întrebării însăşi candidatura liderului fesenist! Ameninţaţi s-au simţit, de asemenea, nomenclaturiştii şi securiştii care se pregăteau să se „reprofileze”. Se recurge la o manevră tipic securistică (folosită şi recent, la alegerile prezidenţiale): e răspândit zvonul că Proclamaţia urmăreşte de fapt… separarea şi autonomia Banatului! Dar ecoul textului este, spuneam, considerabil, inclusiv peste hotare. Pe 19 martie o delegaţie a Societăţii Timişoara se întâlneşte cu Ion Iliescu, acesta fiind flancat, pe post de… consilier, de Virgil Măgureanu… Ca urmare a acestei întâlniri, George Şerban citeşte a doua zi textul proclamaţiei la televiziune, după ce în prealabil directorul TVR, Răzvan Teodorescu, îl obligase să accepte condiţia ca lectura textului să nu fie însoţită de nici un comentariu. Au urmat adunări şi mitinguri de susţinere în mai multe oraşe din ţară, cele din Bucureşti culminând cu manifestaţia din Piaţa Universităţii. Deşi discuţia a mai fost reluată de câteva ori între timp, nu am avut o lege a lustraţiei, aşa cum era prevăzută de punctul 8. Dacă, prin minune, ea ar fi funcţionat atunci, în 1990, alta ar fi fost, cu certitudine, evoluţia României în acest ultim sfert de veac. 

George Şerban (născut în 1954) a urmat secţia de sociologie-psihologie a Universităţii din Iaşi. M-a secondat, până la terminarea studiilor, la conducerea revistei Dialog, revistă de cultură a studenţilor Universităţii. Am colaborat ireproşabil; era un tânăr delicat şi prevenitor, gata să se entuziasmeze pentru o idee sau pentru un proiect. A plecat la Timişoara şi, până în 1989, ne-am mai întâlnit doar de câteva ori, când revenea prin Iaşi. Credea în vocaţia lui de prozator şi a publicat două romane promiţătoare. Am simţit, mărturisesc, o puternică emoţie când l-am văzut, în acea zi de martie 1990, citind la televiziune, calm şi convingător, textul Proclamaţiei. A intrat în politică tot din dorinţa de a se face util şi a devenit în 1996 deputat PNŢCD. A început să lucreze la redactarea unei legi a lustraţiei. A murit, în urma unui infarct, în decembrie 1998. Avea 44 de ani. 

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video