Zidul de mucava

Mic egoism auctorial, ştiu, dar cazul – minor şi anecdotic – are şi un palpit mai larg, e minim simptomatic, după părerea mea. Iată despre ce este vorba. Urcat deunăzi într-un vagon, deschid laptopul să revăd un text recent, de vreo douăzeci de pagini (Times New Roman, 12). Tastez câteva rânduri, după care, incredibil, textul începe a se şterge singur, de la coadă spre cap, literă după literă, şir după şir, fără să pot interveni în vreun fel. La redeschidere (cu infinite nădejdi, evident, că se va fi remediat cumva) – o singură pagină, goală! Am căutat febril pe unde ştiam că se mai poate păstra vreo copie – nimic. Competenţele mele în materie de calculatoare şi softuri nărăvaşe sfârşesc cam pe aici. Nici nu n-am ambiţionat, de altfel, să fac paşi mai departe: încă nu l-am citit pe Proust până la capăt, vorba unui bun prieten catedratic. Meşterul căruia i-am sunat în sinceră (mai trebuie să spun?) disperare de cauză zice, placid, că nu-i bai, există programe de recuperare, să vin cu unealta la el. Vor fi existând, nu neg, şi poate că au şi o eficienţă de apreciat. Dar, până se tâmplă minunea, trăiesc cu dispariţia aceasta uluitoare, cu senzaţia aproape fizică a golului în care s-au resorbit, cine ştie prin ce renghi digital, o seamă de cuvinte migălite cinstit, trebuie să mărturisesc, vreme vreo două luni bune.

Normal că primul gând după una ca asta e legat de fragilitatea lumii contemporane. Supertehnologizare şi, ca atare, confort nesperat în, să zicem, era maşinilor mecanice de scris (am avut un Traveler – câteva ore de zdupăceală pe clape te oboseau cumplit), da. Dar cu ce preţ? Pot spune sigur: cu preţul unor pierderi subite şi irecuperabile. Am mai pierdut odată, în urmă cu vreo câţiva ani (când laptopurile arătau diforme şi cântăreau cât o valiză), un fragment uriaş (peste două sute de pagini) de jurnal, într-un mod aproape asemănător, deci ştiu ce zic din sursă aşa-zicând intrinsecă. Şi dacă era vorba de un eseu mai întins şi mai elaborat, dacă era vorba (hai, să admitem!) de un roman? Dar poate că întreb prea egofil. Să ne închipuim atunci ce simte, să zicem, un Lev Nicolaevici văzând cum i se deletează rând pe rând Anna Karenina: termenul e ca pură miză didactică, nu prepuneţi. Ca şi în faţa morţii, egali ne dovedim şi vizavi de hard, maşinăriei fiindu-i paralel ce drame declanşează şi ce abulii provoacă…

Inevitabil, sentimentul fragilităţii e însoţit de unul mai profund, disipat printre structuri, dacă pot spune aşa, de angoasă. Fundamental, omul contemporan e un înfricoşat, iar senzaţia de provizorat, de netemeinicie e, probabil, povara lui cea mai grea. Obsolescenţa, cu marile ei raţiuni de profit (n-o să caut eu mai departe un laptop mai performant şi, desigur, mai „fiabil” – cât i se va permite să fie?!; o să caut, fără îndoială), se lasă cu o subtilă isterizare generală. O avem în doze imperceptibile, într-un fundal de conştiinţă foarte îndepărtat, pe unde unii nici nu apucă să dea cu pasul, preocupaţi cum sunt de multele şi măruntele cotidianului. Grevându-ne însă, determinându-ne într-o anume măsură reacţiile, comportamentul. În fond, tipul acesta de angoasă e producător de destin: suntem şi efectele temerilor noastre indicibile, provizoratul intrând în formula noastră ontologică şi trăgând de acolo sfori mai lungi sau mai scurte, după caz.

Prin ’95 ai secolului trecut eram la Bucureşti, pe-o stradă cu anticariate: de-acolo mi-am cumpărat atunci un Remington impozant, împănat cu scripeţi şi rotiţe, uimitor prin impresia de inextricabilă complexitate. Apariţinuse unui avocat (scria pe un bilet de însoţire) şi era fabricat cred că în interbelic. O am şi acum, statuară, într-un colţ de odaie. De la socrul meu, felcer în cel de-al doilea război mondial, a rămas o trusă cu bisturie, cred că tot cam de pe atunci, din interbelic. Şi ele, ca şi Remington–ul, respiră aerul lucrului bine făcut. Termenul e difuz, din păcate: nu exprimă nici pe departe sentimentul de calm pe care mi-l procură contemplându-le. Să punem în acest caz, alături, o ediţie princeps (eu aş alege ceva din Iorga, de exemplu) şi un iPad: preferinţele mele merg instinctual către prima, deşi evidenţele îl impun pe cel din urmă. Şi cred că n-aş fi singurul. Sofisticăriile care te pot lăsa când ţi-e lumea mai dragă cresc trena nostalgicilor. Sau, mai bine zis, a celor exasperaţi de fragilitatea întocmirii. Cine ar merge să se reculeagă lângă un zid de mucava? Zidul trebuie să fie neapărat din piatră, material milenar. Un foarte adânc imperativ psihologic o cere.

Publicitate și alte recomandări video