Ziua salopetelor negre. După 25 de ani (III)

Un grup de femei se întrece în strigături: „Raţiu hui-du-hu, ia-ţi golanii şi te du!” sau „Iliescu te votăm şi peste doi ani, ca să moară de necaz ceata de golani”. Din când în când, la trecerea vreunui camion cu mineri, entuziasmul pietonilor ia proporţii. Nici minerii nu tac: „Murim, luptăm, ţara apărăm!”. „Munciţi de vă omorâţi”, şopteşte ca pentru sine un domn de alături, pesemne ruşinat de cele văzute. Încuviinţez complice, întrucât este riscant să vorbeşti cu voce tare. Din goana maşinilor, voinicii bărbaţi ai Văii Jiului îşi agitau uneltele cu care au venit să „cureţe” capitala. Atât grupurile „motorizate”, cât şi cele „pedestre” sunt însoţite de către un „civil” în costum sau de către un poliţist. Se lucrează ordonat, sistematic. Unii se îndreaptă spre televiziune, alţii spre Calea Victoriei, alţii spre Casa Presei…

La Casa Presei, minerii au asediat redacţia României libere. M-am apropiat. Militarii păzeau intrarea, pentru ca minerii să-şi facă bine treaba. În cealaltă parte de clădire, agitaţie. La Flacăra, Ion Goia este chemat la telefon şi rugat să facă ceva pentru confraţii asediaţi. Curând se vor sparge uşile. „Noroc că Băcanu (Petre Mihai Băcanu, redactorul şef de atunci, n.n.) este plecat. L-ar fi omorât cu siguranţă”, îmi spune Ion Zubaşcu.

La Adevărul, birourile sunt aproape goale – doar o secretară, o domnişoară şi un domn negricios – Stănescu -, foarte ocupat. Aici domnesc bucuria şi optimismul. Nu reuşesc să vorbesc cu cineva anume. Revin la intrarea dinspre România liberă, cu gândul să ajung măcar la Contrapunct. Peste putinţă. „Or să le arate minerii cum se face presă”, spune o revoluţionară cu fălcile îmbujorate de încântare…

În Piaţa Universităţii, minerii făcuseră cordoane de ordine, încercând să elibereze drumul. Unii se tolăniseră pe iarbă, vrând probabil să-şi facă digestia. Din camioane li se oferea gratuit mâncare şi apă minerală. La aşa petrecere, aşa chef. „Civilii pe trotuar!”, strigă unul. Alţi doi târau o femeie pe care, mai apoi, au aruncat-o într-un camion. Nu s-a lăsat „percheziţionată” de aceştia. Două tinere, probabil studente, ceva mai tolerante, acceptaseră tratamentul. Pe tricouri, în dreptul sânilor, le-au rămas urme negre. „Voi n-aţi fost în corturi?”, sunt întrebate. ”Aveţi droguri?” Docile fiind, scapă.       

În faţa sediului PNŢ – mulţime de lume. Înăuntru se făceau „cercetări”. Un miner iese în cadrul ferestrei cu un copiator şi anunţă victorios că a găsit „maşina de făcut bani”. Pe trotuar ardeau mocnit parte din lucrurile găsite. La terasa clădirii, minerii citeau adânciţi în fotolii, picior peste picior, proaspătul supliment al Adevărului, dedicat lor…

Seara, în drum spre gară, am mers doar pe străzi lăturalnice. Aici, aceiaşi oameni în uniforme negre. La chioşcurile de pe peron nu se mai vindea niciun ziar particular sau de opoziţie. Când să urc în tren, o femeie, confundându-mă probabil cu „naşul”, îmi spune că a participat la mitingul FSN-ului, dar n-a mai avut timp să-şi ia bilet. „Nu-i nimic, o liniştesc. Şi aşa e trenul vostru”.

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)