Caută 
6 MIN
Pentru multi europeni, politicieni sau pur si simplu oameni de pe strada, cu precadere din partea de vest a continentului, infringerea severa a republicanilor in alegerile de saptamina trecuta din Statele Unite a fost un adevarat prilej de sarbatoare.
Pentru cei in cauza presedintele George W. Bush si echipa sa de neoconservatori a fost si este un fel de intruchipare a raului absolut. Cu o saptamina inainte de alegeri, conform unui sondaj de opinie comandat de cotidianul The Guardian, britanicii credeau ca George W. Bush e o amenintare mai mare pentru pacea mondiala decit dictatorul comunist nord-coreean Kim Jong-Il sau presedintele iranian Ahmedinajad, cel care s-a pronuntat in repetate rinduri pentru stergerea de pe harta a Israelului.
Din acest punct de vedere doar Osama Bin Laden sta ceva mai prost decit liderul american. Asa ca nu e de mirare ca nu doar in lumea musulmana mass media a salutat cu entuziasm infringerea electorala a sefului Casei Albe.
Astfel de etichete absurde sint departe de a fi singulare. „Reporters sans frontieres“ plaseaza Statele Unite pe locul 53 intr-un clasament al libertatii presei pe 2006 dupa tari ca Mali, Benin, Macedonia, Serbia, Jamaica sau Bolivia (dupa ce in 2002, la inceputul mandatului presedintelui Bush, americanii ocupau locul 17!). E doar una din multiplele formule aparent obiective, documentate stiintific, de a demoniza actuala administratie de la Washington.
Din aceleasi motive, o pelicula mediocra semnata de Michael Moore, al carei singur merit era acela ca il satiriza virulent pe George W. Bush, a fost premiata si aplaudata frenetic la festivalul de film de la Cannes iar raportul despre presupusele inchisori ale CIA inaintat Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei de elvetianul Dick Marty, incropit in majoritate din extrase de presa, a primit o atit de larga mediatizare internationala.
Nimic surprinzator asadar atunci cind un rasfatat al elitelor pariziene ca Emmanuel Todd nu are nici o retinere sa afirme ca in opinia sa Iranul e o tara mai „frecventabila“ decit Statele Unite.
De altfel tonul si epitetele la adresa politicii americane intilnite in multe articole aparute in presa occidentala nu erau foarte diferite de cele utilizate in cea araba. Acelasi tip de virulenta, aceeasi tendinta de a face America vinovata pentru toate relele planetei si de a rejecta in bloc ideea ca lumea s-a schimbat fundamental dupa atacul terorist de la 11 septembrie 2001, premisa esentiala care a stat la baza politicii externe a Statelor Unite de atunci incoace. Nu se sfiesc sa o faca chiar unii oficiali de nivel inalt.
Comentind cu satisfactie rezultatele ultimelor alegeri din Statele Unite, comunistul Massimo D’Alema, ministrul de externe al Italiei, declara zilele trecute ca „ciclul razboaielor preventive, a unilateralismului, s-a incheiat printr-un mare esec“.
In principiu, promotorii acestui curent larg raspindit in Europa occidentala, nu doar printre politicienii de stinga, ci si in rindul elitelor intelectuale si a presei care este preponderent dominata de curente de stinga, au grija sa precizeze ca nu pun semnul egal intre administratia Bush si America in ansamblu. Ceea ce e adevarat doar in mica masura. Sentimentele anti-americane, nu doar cele anti-Bush, sint in realitate larg raspindite in Europa de vest. O propaganda intensa de citeva decenii cultivata obsesiv la nivelul discursului public a creat automatisme mentale de acum bine intiparite. Derapajele reale sau imaginare ale politicii Statelor Unite sint masiv amplificate in deplin contrast cu tratamentul aplicat unor tari care se fac cu adevarat vinovate de incalcari grave ale drepturilor omului sau ale conduitei obisnuite in relatiile internationale. Daca despre suspectii de terorism intemnitati la Guantanamo au curs riuri de cerneala sau imaginile cu victimele raidurilor israelene din Gaza inconjoara intotdeauna instantaneu planeta, despre genocidul din Darfour – cu sute de mii de victime, despre femeile lapidate in Iran, despre asasinatele, pina acum niciodata elucidate, carora le cad prada ziaristi incomozi din Rusia sau despre executiile sumare din China se vorbeste putin sau deloc.
Activistii pentru drepturile omului din Europa occidentala au uitat, bineinteles, si crimele pe scara larga ale lui Saddam Hussein si sint acum mult mai ingrijorati de maniera in care decurg procesele intentate acestuia la Bagdad.
Intr-un comentariu publicat de cotidianul „Le Figaro“ la citeva zile dupa consemnarea victoriei democratilor in Congres si in Senat autorul, Jacques Sapir, tine chiar sa avertizeze ca actualul curs al politicii americane nu trebuie nicidecum asociat exclusiv cu administratia Bush si neoconservatorii si ca europenii nu au de ce sa-si faca „iluzii“ ca vom asista cu adevarat la o schimbare de directie semnificativa din acest punct de vedere. „Nu sintem deloc la adapost fata de o resurgenta brutala a mesianismului unilateral american“.
Stinga franceza, dar si cea vest europeana in ansamblu, priveste cu dispret frecventele trimiteri religioase prezente in discursul public din Statele Unite considerindu-le de prost gust. Acest tip de opinii au prevalat si atunci cind incercarile de a introduce in preambulul de acum defunctei Constitutii Europene o trimitere la radacinile crestine ale continentului au fost categoric respinse. De altfel, dorind probabil sa marcheze o data in plus distantarea categorica de Statele Unite, politicianul francez Dominique Strauss -Kahn, unul dintre cei trei aspiranti socialisti la candidatura pentru alegerile prezidentiale de anul viitor, a scos in evidenta nevoia de apropiere a Europei de lumea mediteraneana vorbind despre „radacinile noastre culturale crestine, evreiesti si musulmane“.
Altfel spus, Dominique Strauss – Kahn propune intr-un mod aproape explicit regindirea identitara a vechiului continent care ar trebui, in opinia sa, sa se apropie mai degraba de lumea araba din nordul Africii decit sa cultive in continuare axa transatlantica, in general perceputa drept pilonul civilizatiei occidentale.
Daca revenim insa la semnatarul comentariului din cotidianul francez, acesta crede ca, mai mult ca niciodata, Statele Unite „nu pot fi un model nici pentru actiunile din interior si nici pentru cele din exterior“. Domnul cu pricina vede doar o singura raza de lumina. Aceea ca paralizia probabila de la Washington, acum – dupa ce democratii vor prelua controlul celor doua camere ale Congresului -, va oferi un spatiu de oportunitate pina in 2008 pentru a furniza „solutii realiste“ crizelor din Orientul Mijlociu si din Afganistan. Cum? Printr-un partenariat strategic cu Rusia, se grabeste el sa raspunda.
Sigur, unii ar putea sa se intrebe de ce europenii nu au reusit sa vina pina acum cu o „solutie realista“ in dosarul nuclear iranian. Ca sa fim corecti, ei au fost de fapt umiliti de-a dreptul de regimul fundamentalist de la Teheran sprijinit mai fata sau mai discret de China si de Rusia. Kremlinul, „partenerul strategic“ pomenit mai sus, care mai nou a refuzat fara prea multe menajamente si cererea liderilor Uniunii Europene de a semna un acord pe termen lung care sa garanteze un flux constant de titei si gaze naturale pentru vecinii de pe vechiul continent, desi declarativ a cerut Iranului sa colaboreze cu comunitatea internationala, a avertizat foarte explicit in acelasi timp ca va recurge la dreptul sau de veto pentru a bloca orice rezolutie mai dura ce ar putea fi adoptata de Consiliul de Securitate al ONU.
Ce e frapant e faptul ca tonul unor astfel de comentarii seamana ca doua picaturi de apa cu cel adoptat de presa de la Teheran. Zilele trecute ziarul iranian „Keyhan“ considera rezultatul alegerilor o veste excelenta nu pentru ca democratii ar fi mai buni decit republicanii, ci pentru ca astfel vor aparea tensiuni in sistemul politic de peste ocean. „Atunci cind americanii nu au probleme acasa creeaza probleme altor tari, asa ca e foarte bine daca ei se bat unii cu altii pentru o perioada de timp“.
Poate ca viziunea lui Dominique Strauss – Kahn nu e chiar atit de utopica pe cit poate sa para unora la prima vedere.
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
