Erori au fost, erori sint inca!

La 23 ani de la „mina lui Maradona" (care s-a crezut o clipa Dumnezeu), isprava lui Thierry Henry de pe „Stade de France" tinde sa devina cel mai celebru hent din istoria fotbalului. Nu din punct de vedere artistic, depasit – de-un paregzamplu – de preluarea voleibalistica a dinamovistului Laurentiu Rus, ci din cel mediatic, mai exact de vilva care a stirnit-o in mass-media. Trebuie spus ca, in materie de fair-play, mult-hulitul „Titi" Henry a cistigat meciul cu Maradona. Francezul a recunoscut imediat ca a jucat handbal in careu, spre deosebire de copilul de aur al Argentinei, care a boscorodit pre limba lui litanii despre mina lui Dumnezeu. In 1986, Anglia (o forta fotbalistica incomparabila cu Irlanda de astazi) nu a contestat mina lui Dumnezeu-Maradona. Si asta pentru ca reusita arbitrului Jouini a fost dublata de o adevarata capodopera a aceluiasi Maradona, cel care a driblat toata Anglia in par inainte de a inscrie cel mai frumos gol din istoria Cupei Mondiale. Lumea fotbalului a suguit: daca golul lui… Dumnezeu nu se pune, atunci golul lui Maradona valoreaza dublu. Englezii nu s-au amarit dupa 0-2, nici dupa ce Lineker a redus din handicap (egalat), nici dupa egalare (golul victoriei), opera aceluiasi jucator. S-au gindit inventatorii fotbalului ca forta divina stia bine ca nu inscrisese primul gol, dar a contribuit decisiv la cel de-al doilea. Asa ca „mina lui Dumnezeu" a ramas in istorie doar ca un contra-exemplu la politica de globalizare a FIFA: ce naiba cauta un arbitru tunisian la un Argentina – Anglia?

Insa se vede treaba ca orgoliul irlandez este un pic mai „no limit" decit cel englez. Or fi de vina frustrarile istorice? Thierry Henry – chiar cu o clasa peste Maradona la capitolul corectitudine – n-a avut taria de caracter a rapidistului Costin Lazar de a spune „dom’ arbitru, nu se pune", dar nici scorul nu era 3-0 pentru Franta, pentru a-l ridica pe blondul rapidist deasupra unui superstar al fotbalului european. Thierry Henry nu este un inger si nici Costin Lazar n-ar fi fost inger intr-o situatie similara. Cu toate astea, Henry merita mai mult decit alti fotbalisti de pe mapamond macar o mentiune fair-play.

Thierry Henry a spus ca a lovit mingea cu mina, dar „nu sint eu arbitrul ca sa decid". O pozitie serpuitoare, conform moralistilor care apar ca ciupercile, dar perfect logica. Daca Henry s-ar fi dus imediat la arbitru si i-ar fi spus ca a facut hent, ar fi devenit un simbol mondial al fair-play-ului, gestul sau ar fi ramas in istorie pentru multi ani, insa pentru nationala Frantei Thierry Henry ar fi fost un proscris. Thierry Henry ar fi ramas in istorie, dar el a preferat piedestalului calificarea Frantei la Cupa Mondiala.

Reactia Irlandei este greu de explicat. Mai intii, Irlanda a cersit un loc suplimentar la Cupa Mondiala. De parca anularea golului cu pricina ar fi insemnat, automat, calificarea verzilor la Cupa Mondiala (mai era balastul unui meci tur, in care Franta fusese cu trei clase deasupra, plus citeva minute de jucat, plus imprevizibilele lovituri de departajare etc). Bineinteles ca respectiva cerinta este o utopie din doua motive: un loc suplimentar ar fi creat dificultati insurmontabile in privinta formatului si ar fi deschis o cutie a Pandorei in care n-ar fi intrat doar Costa Rica (de la Blatter citire). Ar intra si „noimile" de finala care le merita Italia si „cincimile" de finala pe care le-ar fi meritat Spania, la faimosul Mondial asiatic din 2002. Dindu-si seama de gafa enorma comisa, oficialii irlandezi au dres-o: ca ar fi vrut doar „condamnarea oficiala a gestului lui Henry".

Ce sa condamne si care gest, nici ei nu stiu, in nici un caz tavalelile in careu ale lui Robbie Keane, nici mai dese si nici mai rare decit ale lui Henry sau Anelka.

Reactia forului mondial a fost una normala: ironica si distanta, precizind inca o data ca nu va accepta arbitrajul camerelor video si militind pentru modelul Europa League cu arbitri suplimentari.

In rest, arbitri si jucatori care triseaza au fost si vor mai fi, Irlanda nu este prima si nici ultima echipa defavorizata de arbitraje (si Romania a fost deseori in situatia asta!), viata merge inainte si vilva exagerata se transforma foarte usor in autoreclama!