Kim, Olt-Kim

Cazul Oltchim mi-a adus aminte de tumultosii ani ’90. Atunci, in mai putin de o decada, romanii puneau pe butuci aproape intreaga industrie nationala. Au participat la frenezia distrugerii toti: clasa politica, clasa proletara si clasa electorala. In faliment, nu exista victime inocente.

Schema anihilarii unei intreprinderi socialiste era simpla: un investitor aparut din ceata sau inventat pe loc, in biroul cel mai mare, cumpara/prelua pe doi lei o megauzina (nu intotdeauna cu probleme), la pachet cu cateva mii de muncitori harnici, condusi de un lider sindical integru si sfatuiti de vreo-doi trei politicieni dedicati. Urma devalizarea, incheiata cu anuntul lacrimogen potrivit caruia, in pofida eforturilor prometeice ale tuturor celor implicati, fabrica nu mai putea fi salvata. Intre timp, in imprejurimi, se iveau vile bengoase locuite de magistrati, parlamentari, securisti, directori dar si de vreo doi-trei proletari cu spirit de initiativa. Desi, ulterior, ieseau la suprafata ilegalitati criminale (chiar la propriu, uneori) in legatura cu procesul privatizarii, nimeni nu patea nimic. Putinele exceptii sunt evident exceptii. Asa s-au nascut multe cariere politico-economice de grandios succes.

E ciudat cum de Combinatul Oltchim a rezistat pana azi. E posibil ca handbalul sa fi jucat un rol mult mai important in supravietuirea intreprinderii decat credem noi acum. Poate ca excelentele fete de la Chimistul (Oltchim) au transferat societatii, de-a lungul timpului, un capital de imagine net superior bugetului (frumusel) pe care l-au avut la dispozitie.

Oricum, privatizarea Combinatului se anunta una cu multe surprize. Cum inca nu s-a descoperit formula magica care-ti permite sa muncesti ca in comunism spre a fi platit ca in capitalism, pe (unii dintre) salariatii de acolo ii asteapta zile negre.

Parasutarea lui Dan Diaconescu in peisajul mirific al valcelelor oltenesti nu este intamplatoare. DD a inteles foarte bine ce vor oamenii muncii fara spor. Sa fii intotdeauna de acord cu ei, sa faci banalul senzational, si sa le impartasesti cotidian mici secrete in portii potrivite pentru prescolari. Cazul Elodia ar trebui studiat in toate facultatile de jurnalism din lume. Indiferent de numele si sumele care vor fi scoase din joben in zilele urmatoare, corpul (delict) al afacerii va ramane multa vreme impalpabil. Misterul se vrea inextricabil.

Ei, si asta imi aduce aminte de un alt moment crucial al anilor ’90: cazul Caritas, cand sute de mii de romani incercau sa se imbogateasca peste noapte. Desi existau si voci rationale care denuntau capcana, un interviu al celebrului Tatulici cu tatal Caritasului, Ioan Stoica, spulbera toata nelinistea poporului. Cu o voce de intelept subnutrit, Stoica declara ca detinea un secret care asigura imortalitatea jocului. Drept urmare, isteria imbogatirii a atins cote paroxistice. Dupa care a venit disperarea. Iar, la final, revelatia: nu exista nici un secret. Doar o imensa doza de manipulare. Si multe vile pitite printre valcelele ardelenesti.