Caută 
4 MIN
Dupa 45 de ani de comunism si autoizolare si 7 ani de anemie politica, in care PDSR si liderii sai au tras cu ochiul spre Vest si au intins miinile spre ajutor in Est, pentru prima oara, Romania revenea in atentia marilor puteri si devenea subiect de negociere. Perspectiva UE era inca indepartata. Nici o decizie de anvergura nu fusese luata in privinta extinderii UE, iar momentul Helsinki-1999, cind s-a luat o astfel de hotarire, parea inca in acel moment o utopie. In aceste conditii, unica posibilitate de bransare rapida la circuitul occidental devenise, deodata, NATO. Sigur, Romania intrase cel mai tirziu in cursa si cu cele mai mici sanse, iar "disperarea" de atunci putea parea isterie, in conditiile in care citiva ani nu se facusera decit declarativ eforturi. Romania avea atunci posibilitatea ca macar diplomatic sa se fixeze in constiinta occidentalilor drept o tara care, din punct de vedere politic, voia sa fie primita in familia democratiilor. Dupa o perioada de somnolenta, de indiferenta diplomatica, afirmarea mai energica a unor obiective li s-a parut unora isterica.
Dar ce fac presedintele Iliescu si diplomatia romaneasca pentru a nu parea disperati in fata occidentalilor si conationalilor? Presedintele Ion Iliescu este o pasare captiva in Romania. In jumatate de an, nici un sef de stat occidental nu a considerat necesara ori placuta o invitatie pe care sa o faca seful statului roman. Singurele sale iesiri in afara au fost intreprinse la pachet cu alti sefi de state, la reuniuni programate inca de acum citiva ani. Contactele ministrului roman de Externe s-au redus la o figuratie anosta, iar premierul este preferat la intilniri tehnice si protocolare. Usile marii diplomatii par ferecate cu niste lacate pe care Bucurestiul se face ca nu le vede. Daca n-ar mai fi semnalele ingrijorate de la Bruxelles si raspunsurile suparate de la Bucuresti, Romania aproape ca nu s-ar sesiza in densitatea de contacte
internationale. Dar ce intreprinde astazi puterea, cind isi doreste o campanie lucida? Care sint temele discursului pro-NATO pe plan intern?
Obtuzitatea si interesele occidentale, factori externi, revin deodata in logica extinderii: "Daca o tara cu suprafata si populatia Romaniei nu este din capul locului considerata favorita pentru extinderea aliantei, inseamna ca NATO judeca dupa criterii care nu mai au de-a face cu militaria, strategia si nici chiar cu politicul". Astfel, deodata, indirect, capitalul uman, pozitia strategica, marimea muntilor, adincimea marii si capacitatea porturilor devin atuuri. Adica nu performantele militare, criteriile obiective de evaluare, ci imaginea externa pe care si-o fac statele NATO conteaza pina la urma. Smecheria unui asemenea discurs este ca reia, sub aspectul argumentelor, tocmai ceea ce au negat la fosta administratie: campania de imagine.
Apoi, intrega munitie antioccidentala este introdusa subtil in argumentatie. "Americanii astia sint pina la urma niste prosti. Habar n-au pe ce lume se afla si impun regulile. Ce sa le cerem, daca insusi presedintele american il saluta pe premierul spaniol cu apelativul «presedintele spaniol», iar Spania este o monarhie?" Dupa aceasta viziune, in fata ignorantei americane, totul s-ar reduce la o problema de buna sau rea credinta din partea lor. Este chiar ridicol sa le explicam la nesfirsit ca vrem acolo, in NATO. Orice semnal lucid din senatul american este tratat la Bucuresti ca "un pretext", unul dintre multe altele, pentru ca "acestea se pot gasi oricind". Or, retorica Romaniei nedreptatite, victima a unor ingimfati puternici mondiali nu are nimic de-a face cu abordarea "pozitiva" si "rationala" cu care reprezentantii puterii se mindresc. Ea este doar o formula diluata si mascata a unor discursuri complotistice. Cercul NATO ia, simplu, locul masoneriei.
Lamentarea vine de la sine. Momentul Praga nu ar fi o "adevarata" extindere, ci o "asa-zisa" extindere fara Romania. Se mai spune franc: "a ocoli extinderea NATO pe flancul sudic in 2002 inseamna ca NATO ignora in continuare noile amenintari la adresa securitatii Europei", adica spatiul fostei Iugoslavii. Se uita, insa, ca actualele tehnici militare sint mai putin o chestiune de desfasurare de logistica, ci una de performanta tehnologica. Cum s-a descurcat NATO in operatiunile militare din 1999 asupra Serbiei, o poate face oricind. NATO nu sufera fara Romania si nici nu se stie cit de dispusa este sa uite momentul 1999, cind PDSR a racnit pina a ragusit impotriva operatiunilor aliantei in Iugoslavia. Doar Ion Iliescu este singurul capabil de amnezie, incit sa-i aduca aminte presedintelui Bush ca "sprijinul romanilor pentru aderarea la NATO este semnificativ si constant" si cit de importanta este tara sa. Ar mai trebui sa adauge o simpla mentiune. Intr-adevar, Romania este speciala, pentru ca este mare, cea mai mare dintre cei inapoiati. Doar asa iesim de pe tarimul isteriei.
(Mihai CHIPER)
